Corporațiile multinaționale și transnaționale
Istoria multinaționalelor începe cu mult timp în urmă, tocmai în perioada colonialismului european din secolele al XVI-XIX-lea. 
Atunci, monarhiile europene din acele vremuri (mai puțin cele din Spania și Portugalia) își administrau și dezvoltau teritoriile de peste mări prin intermediul unor “arendași”, corporațiile multinaționale, organizații economico-financiare, care controlau producția de bunuri și servicii într-una sau mai multe țări, altele decât țara lor proprie unde își aveau sediul central. Aceste corporații multinaționale au avut un rol determinant în toată evoluția ulterioară a climatului economic, social și politic al planetei.
Plecând de la obligația lor de fond de a duce produsele coloniilor în metropole, ele au contribuit direct la dezvoltarea comerțului internațional, a căilor de comunicație de pe mare și uscat. Pe rutele comerciale astfel trasate între colonii și metropole multinaționalele au creat piețe intermediare de mărfuri și servicii de unde obțineau noi și însemnate câștiguri suplimentare.
Mai departe, din dorința de extindere a afacerilor și de mărire a profitului s-au implicat și în activitățile de explorare, pentru descoperirea de noi zone furnizoare de materii prime. Odată descoperite aceste noi zone le-au populat apoi cu coloniști care să asigure forța de muncă necesară în exploatările deschise. Profitul net realizat din aceste activități era investit, conform înțelegerilor cu monarhiile suverane, în țările de baștină, în afară de cele necesare dezvoltării bazelor de producție din colonii care erau realizate cu acordul metropolelor. Rezultatul net al activității corporațiilor multinaționale a fost îmbogățirea metropolelor și exploatarea coloniilor. Vorbim de rezultatul net pentru că, în valoare absolută, și viața coloniilor a înregistrat la început un reviriment prin faptul că resursele lor naturale, necunoscute și neexploatate până la venirea coloniștilor, acum scoase la suprafață, le ofereau și lor câștig, desigur disproporționat cu câștigurile metropolei. Disproporția a continuat să crească pe măsură ce resursele coloniilor erau tot mai exploatate și câștigurile tot mai mult canalizate către metropole. Unele dintre corporațiile multinaționale au fost implicate inclusiv în comerțul cu sclavi finanțând flotele și porturile destinate acestui tip de comerț.
Acumulările de capital ale multinaționalelor au devenit atât de importante încât acestea ajunseseră să împrumute cu bani însele case regale din țările lor de reședință, în perioadele de crize sau de războaie, ceea ce a stârnit la un moment dat nemulțumirea, invidia și îngrijorarea statelor monarhice. A fost prima fractură istorică dintre național și multinațional. Pentru remedierea situației, în secolul XIX, statele coloniale în cauză au renunțat la serviciile corporațiilor, preluând în administrare directă coloniile deținute. Era însă târziu, corporațiile controlau deja afacerile economice coloniale, iar influența lor a continuat să persiste, chiar să crească prin cumpărarea și infiltrarea oficialităților coloniale. După această dată, corporațiile multinaționale se transformă în corporații transnaționale, care, spre deosebire de primele nu se identifică cu o națiune anume, având operații și centre în diferite țări, în funcție de condiții, fiecare dintre oficii având anumite grade de independență, dar legate între ele printr-o politică comună. Royal Dutch Shell, de exemplu, are sediul principal la Haga, în Olanda, dar este înregistrată oficial în Anglia, la Londra și are prezențe în peste 60 de țări.
După o perioadă de regrupare, aceste corporații multinaționale devenite transnaționale s-au dezvoltat într-un ritm sporit, nestingherite acum de vechea legătură tutelară cu o structură național statală. Puterea lor era economică impresionantă le oferea pârghiile necesare pentru a putea influența direct sau mascat politici naționale, evenimente istorice, partide, guverne, alianțe sau ideologii. Războaiele, revoluțiile, revoltele nu au putut niciodată fi făcute decât cu bani, cu mulți bani, cu finanțări substanțiale, iar aceste finanțări au venit întotdeauna de la cei care au dispus de resursele necesare, iar resursele au urmat constant drumul către transnaționale. Fie că e vorba de revoluția franceză, de cele două războaie mondiale, de revoluția rusă, chineză sau de minuscula revoluție cubaneză, toate s-au înfăptuit cu sprijin financiar al marilor companii. Nici aventura lui Hitler nu ar fi avut loc dacă nu ar fi beneficiat de sprijinul firmelor, băncilor și instituțiilor controlate de Rothschild, de Standard Oil, Banca de Reglementări Internaționale, Krupp, Siemens, Thyssen, Bosh, Allianz, ITT, General Motors etc., firme care după război au cunoscut dezvoltări spectaculoase (a se vedea cartea lui Jim Mars, Guvernarea din Umbră).
În Europa din timpul celui de Al Doilea Război Mondial cuprinsă de flăcări de gloanțe și sânge Elveția rămânea neatinsă și prosperă. De ce? Pentru că din transnaționalele bancare de acolo se finanțau ambele tabere, coloși bancari înființați încă din secolul al XIX-lea și substanțial crescuți în perioadele războaielor, coloși transnaționali care, în 2007, au ajuns să manevreze aiuritoarea sumă de 2 700 miliarde USD, acoloși dintre care amintim: UBS AG, Union Bank of Switzerland, (fondată în 1862) cu o valoare de capital de 2 200 miliarde Euro; Credit Suisse (fondată în 1856) cu o valoare de piață de 95 miliarde USD; Julius Bär Group Ltd. (fondată în 1890) cu o valoare de capital în sumă de 282.5 miliarde USD.
După încheierea conflagrațiilor izbucnite cu sprijinul larg al transnaționalelor, după ce autoritățile statale din țările învinse erau debilitate, când sistemele lor economice și juridice se aflau în ruină, transnaționalele veneau să-și culeagă dobânda la creditele acordate învingătorului. Exemple putem lua de oriunde și din perioade diferite. Să observăm numai câteva mai apropiate de timpurile prezente, din Libia lui Gaddafi, din Irak-ul lui Saddam, sau chiar din România lui Ceaușescu. Să observăm cine deține controlul economic în aceste țări după schimbările suferite în ultimele decenii, ca să descoperim și cine le-a finanțat. Să observăm că economia românească, după 1989, în proporție de 90% a trecut în mâna unor giganți transnaționali dintre care amintim: ArcelorMittal cu vânzări de 57 miliarde USD și fabrici în 19 țări; Coca-Cola HBC, companie luxemburghezo-americano-engleză cu sediul în Elveția, cu 56 de fabrici în 28 de țări, cu vânzări de 6,5 miliarde USD și venituri de 2,3 miliarde; Orange cu cifră de afaceri de 41 miliarde Euro, 34 milioane clienți în 13 țări; Carrefour cu 11 935 magazine în 30 de țări, 360 000 angajați și venituri de 4,5 miliarde Euro; Renault cu 120 000 de angajați în 36 de țări și venituri anuale în valoare de 45 miliarde Euro; OMV cu vânzări anuale de 19 miliarde Euto și 22 500 angajați; Deloitte cu o cifră de afaceri de 36,8 miliarde USD, cu 244 400 angajați în 150 de țări (practic pe tot globul); Ernst & Young cu venituri anuale în valoare de 30 miliarde USD, 231 000 angajați în 150 de țări.
Transnaționalele au acumulat averi imense care au nevoie de tot mai mult spațiu pentru a fi reinvestite și nelăsate pradă devalorizării. Nici investițiile considerate mult timp cele mai profitabile, cele legate de arme și resurse energetice nu mai ajungeau să acopere rotirea capitalurilor acumulate. Crearea de conflicte a oferit posibilitatea corporațiilor să vândă mărfuri ambilor beligeranți, de la fiecare obținând în plus, promisiuni de tratamente preferențiale după ce ar fi câștigat confruntările. Averile s-au acumulat și mai mult, cereau tot mai mult spațiu de manifestare. Spre sfârșitul secolului XX, pe locul întâi între investițiile cele mai profitabile a ajuns să fie considerată, căutată și impusă așa zisa datorie – suverană, adică datoria externă făcute de către un stat suveran, stat care urmau să devină contribuitor veșnic la transnațională, creditorul unor datorii contractate la ele direct sau mascate în instituții internaționale (destul de străvezii de altfel) și imposibil de achitat atât datorită condițiilor de contractare, cât mai ales piedicilor, capcanelor și presiunilor exercitate asupra politicienilor din respectivele state. România, de exemplu, care în 1990 avea peste 2 miliarde dolari credite acordate în diferite state ale lumii, a ajuns treptat la o datorie externă aprox. 100 miliarde de Euro, iar economia românească în proporție de 90% a trecut în mâna companiilor străine, corporații care, datorită legislației interne “recomandate” din afară, beneficiază de un sistem de impozitare diferit (preferențial) față de sistemul de impozitare aplicat firmelor naționale.
Corporațiile transnaționale au ajuns să dețină averi colosale, greu de imaginat. Exemple sunt multe și grăitoare. Hongkong and Shanghai Banking Corporation (H.S.B.C.), un conglomerat de 32 de companii răspândite pe toate continentele cu afaceri în sistemul bancar, financiar, asigurări, asistență managerială pentru guverne, instituții și firme, intermedieri contacte internaționale, media (Twitter, Facebook, LinkedIN, YouTube, WeChat and Instagram) și fondată în anul 1865 cu scopul de a finanța comerțul dintre Europa cu India și China, H.S.B.C. dispune în prezent de o rețea formată din 4 400 oficii răspândite în 71 de țări deservind un număr de 46 milioane clienți. Conform datelor furnizate de The Global 2000, la nivelul anului 2008 vânzările anuale ale HSBC se ridicau la suma de 146,50 miliarde dolari (de 2,5 ori bugetul României pe anul 2017 proiectat la 65,16 miliarde dolari), iar valoarea activelor era de 2 349 miliarde dolari (de 12 ori Produsul Intern Brut al României estimat pentru 2017 la 194 miliarde dolari).
O altă transnațională de frunte, Royal Bank of Scotland, are vânzări anuale de 108,45 miliarde dolari și active de 3 807,51 miliarde dolari (de aproape 20 de ori PIB-ul României). Alte transnaționale au vânzări anuale mai mari decât tot Produsul Intern Brut al României, care este de 194 miliarde dolari, precum Total cu 200 miliarde anual, Wal-Mart Stores – 378,80 miliarde dolari, Chevron – 204 miliarde dolari. Și exemplele pot continua. Conform Fortune Global 500, primele 500 de companii din lume au realizat în anul 2015 venituri totale în valoare de 27 666 miliarde dolari și profituri în valoare de 1 500 miliarde dolari, folosind munca a 67 milioane de angajați. În ansamblul lor, companiile transnaționale desfășoară peste 66% din comerțul internațional. Prin lanțurile lor de filiale, transnaționalele sunt implantate în toate țările, atât în cele dezvoltate cât și cele în curs de dezvoltare. Dețin lanțuri economice care pleacă de la procesele de extragerea a materiilor prime și la prelucrarea lor, până la comercializare, trecând prin transporturi, comunicații, și toate celelalte segmente economice (service, proiectare, cercetare, management, marketing, banking, asigurări etc.). O statistică Le Monde concluziona că, în 2016, doar 1 % din populația Terrei deținea mai mult de 50 % din P.I.B.-ul mondial, iar tendința de concentrare a averilor este în continuă creștere, prevăzându-se pentru că în anul 2020, 1% din populație va deține 54 % din bogățiile produse la nivel mondial.
Confruntarea național-transnațional, Al Treilea Război Mondial
Lupta transnaționalelor cu autoritățile naționale pentru câștigarea de spațiu, luptă începută, după cum am văzut, în sec. XIX, s-a transformat în zilele noastre într-un conflict deschis sub conceptul instaurării “Noii ordini mondiale”. Ideea de bază a acestui concept este trecerea de la civilizațiile naționale, la o civilizație globală, a întregii planete. Pentru atingerea acestei etape, considerată superioară în dezvoltarea omenirii, se are în vedere, în principal:
– Debilitarea statelor până la desființare
– Desființarea granițelor statale
– Atenuarea până la dispariție a sentimentului național
– Amestecul naționalităților și raselor
– Uniformizarea legislației
– Uniformizarea culturii
– Desființarea familiei
– Desființarea religiei
– Instituirea unei autorități unice mondiale
– Controlul și supravegherea strictă a individului prin mijloace informatice
Probabil că acesta va fi viitorul, ne place sau nu, pașii făcuți în această direcție putând fi observați cu ușurință în zilele noastre. Transnaționalele dețin averi care depășesc bugetele și chiar PIB-urile multor țări, puterea lor de decizie este mai mare decât puterea multor guverne, iar prin reprezentanții lor plasați în posturi importante și dotați cu mijloace pe măsură pot influența în proporții diferite deciziile oricărui guvern de pe planetă, chiar pe cele ale marilor puteri, pot induce curente de opinii, crea mișcări și reorientări sociale.
Așa cum se întâmplă întotdeauna în fața marilor schimbări, există însă și reacții de respingere, unele chiar puternice, care se ciocnesc cu tendințele noilor procese. Este ceea la ce asistăm astăzi cu surprindere dacă nu facem legătura cu motivele și cauzele lor. Actualele reacții de respingere a civilizației globale vin din partea unor lideri importanți ai lumii de azi, mai greu de neutralizat, adepți ai menținerii civilizațiilor naționale: liderii Rusiei și Statelor Unite, respectiv, Vladimir Putin și Donald Trump. Ne putem întreba de ce nu intră în această categorie și liderii chinezi. China, datorită populației sale și a indicelui de creștere al acesteia are a fortiori o vocație universală, contribuind la amestecul populațiilor și raselor. Au mai fost câțiva lideri care s-au opus mersului vremii și au încercat să consolideze elementul național (Ceaușescu, Saddam și El Kadafi), dar ei au putu fi înlăturați cu ușurință. Cu Trump lucrurile sunt mai complicate datorită forței sale economice personale și deloc de neglijat și a talentului oratoric de a se adresa maselor. El se poate opune cu aceleași arme cu care este atacat, dar, până la urmă, va fi și el domolit așa cum se întâmplă și cu Papa Francisc I, un alt răzvrătit împotriva dominației transnaționalelor. Relațiile cu Putin rămân în statu-quo, acesta fiind spre sfârșitul celor trei mandate, acțiunile urmând a cunoaște intensificări în preajma alegerilor de anul viitor de la Moscova când, teoretic, Putin ar mai putea candida pentru un nou mandat.
Moneda care se bate acum în S.U.A. pe subiectul presupusei colaborări dintre Trump și Putin din campania electorală americană, are ca scop tocmai să împiedice orice încercare de unire a forțelor celor doi naționaliști (termen devenit peiorativ) împotriva forțelor transnaționale ale globalizării. La noi în țară observăm cum promotorii proiectelor cu vocație națională, oricât de mici ar fi ele sunt urgent și vehement combătuți, contestați și înlăturați. Uniunea Europeană a fost imaginată și creată ca o etapă regională în drumul spre globalizare. Președintele Consiliului European, Donald Tusk, atrăgând atenția în mod cinic: „Trebuie să fie foarte clar că dezintegrarea Uniunii Europene nu va duce la nici o restaurare mitică și totală a suveranității țărilor sale membre… doar împreună vom putea fi total independenți”, renunțând la „egoismul național” care „încearcă să se transforme într-o alternativă la integrare”. Confruntarea global – național se poartă pe întreaga planetă, adversarii nu mai reprezintă state sau națiuni, ei se pot regăsi în interiorul acelorași granițe, acelorași orașe, acelorași forumuri, colectivități, formațiuni politice sau administrative. Războiul global-național, internațional-local nu se poartă nici cu arme albe, nici cu arme de foc, nici cu arme de distrugere în masă, se poartă cu arme economice. Este mult prezisul și temutul al treilea război mondial, după care va veni „adevărată epocă de aur a omenirii”, cine o mai apucă.
Grafica – I.M.
Autor: Ing. Ovidiu M. Curea
Sursa: art-emis.ro