Am fost o persoană activă în toată perioada în care, scriitoare fiind, publicând cărţi de poezie, predând la catedră, sau lucrând într-o editură, am ales să fiu împotriva curentului. Mă refer la curentul care înseamnă obedienţă, pasivitate, conservatorism, mercenariat, coabitare cu nonvaloarea, minciuna şi propaganda. Mi se pare că a trăi activ şi reactiv este un lucru foarte important. Ţine de circulaţia sănătoasă a sângelui în om, e ca un fel de păstrare a unui ţesut sănătos într-un organism. Este o luptă cu normalitatea şi cu sănătatea morală şi axiologică. Demnitatea şi drepturile omului reprezintă o problemă de valoare foarte importantă. Atunci când eram editor la Editura Eminescu eram cunoscută şi iubită de scriitori pentru faptul că niciodată nu am ascultat de prerogativele cenzurii şi de toate directivele care funcţionau la acest nivel.
Nu pot să mă imaginez hăcuind textele colegilor mei scriitori şi convingându-mă că fac bine culturii dacă acţionez ca un mercenar obedient în faţa Puterii. Intelectualii se descalifică atunci când adoptă poziţia „de drepţi” faţă de orice tip de propagandă şi când întorc spatele semenilor lor batjocoriţi de instituţii care în numele legii comit fărădelegi şi grave abuzuri. Mi se părea absolut obligatoriu acum, mai ales că sunt şi cetăţean american, să am o reacţie extrem de clară, de fermă, vizavi de aceste descinderi inopinate prin satele şi comunele româneşti, cu Biblia la purtător, pe post de bec de asediu în camera interogatoriilor staliniste şi comuniste. Nu cred că este american şi european normal care să nu considere un abuz această aşa-zisă cercetare şi înfricoşare a celor care au uzat de un drept al lor universal. Şi anume acela de a merge la un referendum, de a vota şi de a-şi exprima punctul de vedere, opţiunea liberă.
Cum bine se ştie, în America, proprietatea privată şi inviolabilitatea acesteia sunt lucruri garantate prin lege. Acolo, dacă intri pe o proprietate, te poţi trezi împuşcat pentru violarea acelei proprietăţi. În America, după o sesiune de votare de acest nivel, precum alegerile unui preşedinte sau cele din cadrul unui stat, dacă s-ar proceda ca la noi, consecinţele ar fi enorm de grave. E adevărat însă că am văzut că tratamentul aplicat românilor este extrem de diferenţiat comparativ cu al altor popoare şi acest lucru este de neconceput. Intolerabil! Vă pot da nişte exemple din istoria secolului XX. Să ne amintim ce s-a întâmplat cu prizonierii de război români comparativ cu ceea ce s-a întâmplat cu cei francezi, englezi, germani şi aşa mai departe. Vom vedea că diferenţele de tratament sunt uriaşe. În cazul acesta, nu cred că trebuie să dau prea multe explicaţii sau să susţin gestul meu de a semna un apel. Mi se pare absolut obligatoriu ca justiţia şi procuratura din România să nu mai acţioneze la comanda nimănui folosind metodele colectivizării forţate. Democraţia nu este un nou CAP. Cultura şi talentul nostru, adevărata vocaţie de intelectual implică şi iubirea faţă de poporul în care ne-am născut, faţă de o anumită ţară. Nu se poată să nu ne doară călcarea omului în picioare, prigoana în numele unei democraţii reduse la absurd. Omul care are o identitate reală trebuie să renunţe la pasivitate atunci când este atacată identitatea şi demnitatea semenilor lui. Aceasta este singura reacţie normală a unui intelectual. Aşa reacţionează un bun creştin, un om cultivat, un apărător al drepturilor omului. În plus, ţin neapărat să mai adaug încă două motive. Am semnat petiţia şi ca un spirit eminamente european şi proamerican. Spiritul este întotdeauna deasupra emisarilor lui care pot avea vocea în schimbare.
Pentru că ceea ce s-a petrecut acum din perspectiva comenzilor şi „sfaturilor” primite de la Bruxelles sau din America este foarte grav şi provine exact din ocultarea valorilor europene şi americane. Mie mi se pare că aceste valori au fost trădate. Reacţia de perplexitate şi dezamăgire a românilor în această situaţie, a votanţilor, de pildă, are toate motivele să se întrebe ce fel de democraţie se practică de la Bruxelles, şi ce fel de democraţie ni se impune nouă prin ambasadorul Americii sau prin nu ştiu ce asistent al doamnei Hillary Clinton, venit la Bucureşti rapid ca să ne dea sfaturi şi să mai facă şi judecăţi de valoare despre cum s-a votat în România. Ştiu domnii în cauză cum s-au comportat procurorii trimişi pe teren? Cunosc ei CV-urile membrilor CCR, incompatibile cu o asemenea desemnare de atribuţii şi autoritate în orice ţară din lume, coborâtă cât de cât de pe crucea răstignirii?
Să fim oare blestemaţi să trăim în continuare într-un stat ilegal impus de tancurile sovietice?
Categoric că atunci când a avut loc conferinţa din Crimeea şi atunci când s-au împărţit sferele puterii şi când s-a pregătit construcţia Zidului Berlinului, s-a făcut un gest extrem de grav şi de o mare ilegitimitate. Şerveţelul lui Churchill cu împărţirea sferelor puterii a funcţionat pentru milioane de oameni ca legătura pusă pe ochii condamnaţilor. Noi trebuie să ţinem minte însă că a existat această împărţire a sferelor puterii. Şi să fim conştienţi, în ce mod, anumite forţe încă mai acţionează ca să perpetueze alt tip de împărţire a sferelor de influenţă în interiorul şi în afara ţării. Obiceiul de a mâzgăli şerveţele şi porunci nu a fost eliminat, nici măcar dezavuat. E foarte simplu să dai vina pe marile puteri şi să ai această viziune – până la urmă pasivă – de genul „degeaba mă duc la vot că totul se va decide înafară”. Nu, eu n-am această atitudine şi nu o voi avea niciodată! Cel puţin din propria mea experienţă am învăţat că de câte ori cineva a încercat să mă lovească – nu ştiu cum s-a întâmplat – acest lucru m-a întărit şi mi-a dat mai multă forţă. Tot ceea ce am construit apoi, după lovituri şi blocaj, a fost mai semnificativ. Vai de intelectualii pe care oamenii vor să-i linşeze, de cei şantajabili şi cântăreţi ai puterii! Cred că românii, dacă ar reuşi să-şi adune împreună memoria, cu demnitate şi cu legitimitate, ar putea să acţioneze cu totul diferit. Eu nu aş vrea să văd România căzută în starea aceasta de prostaţie, pentru că totul s-ar decide la Bruxelles sau în America. La alegerile care urmează ar trebui să mergem în proporţie de 100%, fireşte o proporţie raportată la liste electorale reale, care nu funcţionează ca baloanele făcute din gumă de mestecat.
Dumneavoastră ştiţi foarte bine că e notorie atitudinea mea promonarhistă. Faptul că am scris mii de pagini despre ceea ce a însemnat monarhia în România şi în Europa. Când lucrezi cu aceste valori, ai cu totul alţi termeni de comparaţie. România modernă a fost făcută după extraordinara decizie a liberarilor, care l-au delegat pe Brătianu să aducă un rege în România. Istoria României ne învaţă ea singură ce înseamnă să lucrezi cu un sistem de civilizaţie şi de valori ce înseamnă reforme profunde – iar nu Sovromuri de criză – şi cum se desfăşoară procesul de constituire a unor instituţii funcţionale, stabile, care lucrează în condiţiii de normalitate şi performanţă.
Cum putem ieşi din această operaţiune de „spălare a creierelor”, unde ne sunt intelectualii de atitudine?
Dacă vreţi să vorbim, să zicem, despre ce ar trebui să facă intelectualii, atunci ar fi câteva lucruri simple de reinventat, din punctul meu de vedere, şi care nu ţin de utopie. Roata nu este o utopie. Despre intelectuali s-a spus că şi-ar alege un turn de fildeş. Turnul de fildeş pe care şi-l aleg intelectualii actualmente, este în opinia mea acela aflat de partea puterii. Unii lucrează în nişte ONG-uri care se ocupă chipurile de democraţie – ONG-uri care sunt foarte bine plătite de către putere. Alţii sunt autori şi titulari de emisiuni prin diferite televiziuni, unde e musai să fie plătiţi ultra consistent. Alţii sunt obsedaţi să fie plimbaţi cu elicopterele. „Intelectualii Banului” nu mă interesează! În cazurile intelectualilor care s-au exilat în turnul de fildeş al puterii, putem vorbi despre o trădare. S-a mai folosit sintagma „trădarea intelectualilor”. Nu suntem nici noi – aşa cum nu fac excepţie nici Europa şi nici America – la prima trădare şi abdicare a intelectualilor faţă de poporul român şi faţă de valorile universale, aşa cum sunt ele statuate de diferite convenţii internaţionale. Un intelectual care trăieşte doar ca să fie plătit cât mai bine, care trăieşte ca elită economică, socială, care vrea să aibă toate aceste prerogative şi privilegii, ca preţ al trădării, azvârle vocaţia lui reală la gunoi. Bunăstarea excesivă şi, aş putea spune, chiar arogantă trădează definitiv valorile specifice ale domeniului. Nu te salvează nimic de boala aroganţei şi minciunii, fie că eşti filozof, fie că eşti cercetător, matematician, un mare medic, un scriitor sau un pictor.
Din punctul meu de vedere, ceea ce s-a întâmplat în România după anii ’90 a fost o reluare a sistemului pe care l-au practicat în perioada lui Ceauşescu o parte dintre intelectuali care erau aserviţi puterii, care fugeau repede-repede şi trimiteau texte pentru omagii în intervalul de dinaintea aniversării zilei de naştere a tovarăşului şi a tovarăşei. Îşi asigurau în acest fel postul de directori ai unor instituţii, erau apropiaţi biroului de propagandă şi puteau să călătorească în străinătate. Semnau angajamente ca să aibă acces la burse, doctorate şi congrese internaţionale. Formele acestea de trădare, de mercenariat, de cârdăşie, de intrare în sferele de influenţă, toate aceste chestiuni legate de interesul strict personal demonstrează, în opinia mea, chiar pierderea condiţiei de intelectual.
Din punctul meu de vedere rămâne doar o etichetă, nu mai e vorba de o condiţie reală, de un statut moral, intelectual, axiologic, de o nobilă apartenenţă. Pentru că mai vreau să vorbesc despre un gen de turn de fildeş care se poate numi tot o „trădare a intelectualilor”, şi anume turnul de fildeş al globalismului, al universalismului care întoarce şi el spatele valorilor naţionale şi identitare. Cum bine ştiţi, secolul XX a fost un secol în care accentul s-a pus pe minorităţi şi pe drepturile acestora. La fel s-a procedat şi în secolul XXI. În condiţiile în care intelectualii se declară minorităţile acestea privilegiate, ei nu mai reprezintă nişte majorităţi pe care, în principiu, s-ar cuveni să le apere, fie prin apostolat, fie prin exemplaritatea pe care au avut-o intelectualii în perioade foarte importante, inclusiv în România. Ei nu mai reprezintă nici condiţia de model, nici identitatea naţională şi nici umanitatea… Pentru că trădează însăşi condiţia umană. Cunoaşteţi acest fenomen; vorbeşti în numele europenismului, dar întorci spatele ţării tale, care la rândul ei face parte din Europa. Mi se pare un lucru foarte grav. Eşti un traseist aşa cum sunt traseiştii din cadrul partidelor. Ai burse, te duci cu ONG-urile, mergi la congrese internaţionale, te sui în avioane la clasa business…
Eu am sentimentul că intelectualii nu au dreptul să întoarcă spatele acestor şapte-opt milioane şi ceva de votanţi, ţăranilor care se uită la cer şi nu ştiu ce să facă cu seceta, oamenilor care îngroaşă rândurile atâtor pelerinaje pe la biserici, şi pentru că sunt disperaţi că nu îşi mai găsesc un sens pe lumea de pe pământ. Să ştiţi că şi aceste pelerinaje religioase care au ajuns la un număr absolut impresionant în România înseamnă o însingurare şi trădarea acestui popor, a oamenilor din această ţară, care nu mai au alte modele şi speranţe în afara relicvelor şi rugăciunii. Poporul român nu-şi poate muta toată speranţa la ceruri, dacă intelectualii îl abandonează cocoţându-se pe picioroangele puterii şi banului. Modelele se scufundă în nişte manelişti şi poze cu fete de la pagina X. Muzică îndoielnică, vedetism vulgar şi precar. Vocea preotului nu poate înlocui astăzi vocea intelectualului autentic. Pentru că dacă discutăm ce înseamnă intelectualitate, la nivelul bisericii din România, şi aici sunt probleme foarte mari.
Orbecăim în căutarea modelelor de care avem atâta nevoie?
Ca să tăiem nasul tuturor orgoliilor intelectuale, şi de această dată fac referire doar la zona culturii scrise, a literaturii, a filozofiei. Aş vrea să-i întreb pe cei care se consideră „cei mai intelectuali dintre intelectualii români contemporani” dacă ei ajung la degetul mic al mâinii, comparându-se cu ceea ce au făcut Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade… Intelectualii contemporani au şi altă menire pe lume decât să scrie eseuri şi lauda unei democraţii malformate. Iar discipolii lor nu trebuie să-şi reducă orizontul şi preocuparea cu gândul doar la burse, după modelul încetăţenit înainte de 1989. Obsesia unor intelectuali oportunişti de a se poziţiona cât mai aproape de anumiţi activişti care să le faciliteze accesul la diferite lucruri s-a amplificat după 1990 şi a devenit patologică, monstruoasă, în unele cazuri.
S-a creat un Sovrom al intelectualilor, al căror statut e legat de tabăra preşedintelui ţării, indiferent de ideologia acestuia. Cum să intri în tabăra preşedintelui ţării, ce minister să ocupi, cum să-ţi protejeze din cadrul acestui minister grupul de prieteni. Intelectualii puterii sunt din punctul meu de vedere doar nişte intelectuali derivativi. Ilustrativi! Eu nu găsesc nici un Blaga în cultura contemporană. Nici la nivelul sistemului, nici la nivelul stilului, nici la nivelul unei construcţii autonome întemeiate în orizontul european. Nu găsesc nucleul acela de forţă a lui Mircea Vulcănescu, nu găsesc forţa de gândire din sociologia românească, din ceea ce a însemnat istoria românească interbelică modele cu o asemenea dedicaţie, generozitate a cercetării, cu aplecare către învăţământ, cum a avut de pildă Rădulescu-Motru, care vizita liceele şi făcea testări ale nivelului acestora, ca ministru. Ioan Petru Culianu a fost din punctul meu de vedere singurul intelectual cu vocaţie intelectuală şi morală neştirbită produs de România. Glonţul care l-a secerat nu a suportat nici excelenţa, nici libertatea lui.
Dacă noi ne considerăm genii printre troglodiţi, eu nu-mi doresc acest statut pentru nimic în lume! Noi nu respectăm instituţiile. De pildă, eu am sărit ca arsă şi am fost împotriva acestui număr teribil de ofiţeri, de generali făcuţi pe şest, oameni care nu au sunt parte dintr-o armată adevărată, care nu ştiu să folosească o armă. Nu numai ca fiică a unui colonel, mare invalid de război, am protestat, ci mai ales pentru că mi s-a părut un atentat împotriva instituţiei armatei. Chiar am fost uimită că pe americani nu i-a şocat că suntem partenerii lor NATO cu o ţară având atâţia generali şi colonei care nu ar şti să tragă un glonţ. Acest fapt nu reprezintă oare un pericol la securitatea naţională şi internaţională, ca şi povestea cu sute şi mii de cetăţeni arondaţi fictiv la o adresă unde nu mai locuiesc? Gradele de mucava nu pun în pericol un asemenea parteneriat? Pot să călătoresc în mai multe lumi şi cunosc mai multe zone consolidate ale democraţiei. De câte ori mă întorc din America, în România, îmi doresc ca lucruri bune şi fireşti care se întâmplă pe alte meridiane să se întâmple şi în ţara asta. Dacă mă întorc de la un congres şi vin aici, îmi doresc ca lucrurile şi valorile pozitive, formidabile să existe şi acasă. Îmi doresc ca acest popor să aibă speranţă, să vină la alegerile parlamentare cu şi mai mult curaj. Să nu dea bir cu fugiţii după orice val de teroare şi minciuni, să nu privească actul de a vota ca pe o cacealma sau cu spaimă, să nu se instaleze cinismul, apatia, complexul inferiorităţii şi discriminării noastre.
Mai vreau să spun un lucru care e simplu de înţeles pentru cei care frecventează thriller-urile americane cu montarea unui cip care te face să îţi pierzi memoria, să acţionezi aberant, să te comporţi într-un spaţiu ca un fel de extraterestru care ucide cu nonşalanţă valorile locale pentru că nu e parte din ele şi oricum nu mai are sinapsele. Nu-mi doresc ca intelectualii să acţioneze precum roboţeii, pentru că spălarea creierelor este una dintre formele de distrugere a conştiinţei şi individualităţii, dar faptul că gândeşti şi că scrii laude la adresa nu ştiu cărui preşedinte, sau trimiţi în străinătate scrisori aberante despre lovituri de stat, seamănă îngrozitor de mult cu montarea acelor cipuri. Altfel, vorba lui Simone Weil, o adevărată intelectuală creştină, omul inteligent dacă e mândru şi se împăunează cu inteligenţa lui e asemenea condamnatului dintr-o închisoare care se laudă că are o celulă mai mare.
Marcel Bărbătei
sursa: cotidianul.ro