Pentru stat şi bancă
Încă de la începutul anului 2010 Europa stă sub ameninţarea unui faliment statal. A început cu Grecia, dar s-a extins rapid şi la celelalte ţări cu finanţe slabe. Amânarea adoptării unor soluţii clare ne-au adus în situaţia în care să discutăm despre scenarii în care Zona euro se sparge, ori despre cele în care întregul sistem bancar este pus la pământ.
In ultimele luni lucrurile s-au aprins. Grecia ar trebui să primească un nou bailout, deşi nu se ştie dacă o să ia următoarea tranşă din actualul acord, băncile europene au început să fie puse sub presiune pe motiv că au prea multe obligaţiuni neperformante în portofolii.
În general, situaţia actuală indică faptul că state care teoretic nu au nicio şansă să-şi plătească datoriile, cum este Grecia, trebuie să fie ţinute în viaţă cu orice preţ. Datoriile făcute cu nesăbuinţă trebuie plătite de alţii, dar banii trebuie să ajungă înapoi la cei care i-au dat cu împrumut, în principal bănci.
Dacă băncile nu îşi mai primesc banii, întregul sistem ameninţă să ajungă în colaps.
Şi avem deja prima mare victimă. Dexia, o bancă în parte belgiană, în parte franceză, va fi spartă în mai multe bucăţi, cea din Belgia fiind naţionalizată, unele bucăţi vândute şi activele toxice vor fi puse într-o “bancă rea“, ţinută în viaţă cu ajutorul garanţiilor guvernamentale. Este a doua oară când cetăţenii din Belgia, Franţa şi Luxemburg plătesc pentru Dexia, banca mai primind un bailout în 2008, la vârful crizei financiare.Povestea Dexia tinde să devină una clasică a acestor vremuri, pe care este probabil să o mai vedem repetată în perioada următoare. Banca a împrumutat statele PIIGS, decizie ce s-a dovedit în cele din urmă foarte prost inspirată. În plus pentru că celelalte bănci au mirosit slăbiciunile băncii şi au considerat-o insolvabilă, ori cu o solvabilitate redusă, au refuzat să o mai împrumute sau au făcut-o foarte scump. În acest caz, piaţa a eliminat organismul cel mai slab. Însă, Dexia este o bancă mare pentru Belgia, principala sa piaţă. Atât de mare încât activele sale cumulate reprezentau în iunie 2011, după o reducere cu 91 miliarde, 146% din produsul intern brut al Belgiei. Clienţii Dexia au depozite de aproximativ 80 miliarde euro la bancă. Aşa că unitatea de retail din Belgia va fi naţionalizată pentru 4 miliarde de euro din bani publici, în timp ce guvernele Franţei, Belgiei şi Luxemburgului au anunţat că pun garanţii de stat de 90 miliarde de euro pentru a ţine operaţiunile în viaţă.
Două sunt motivele pentru care cele trei state au luat această decizie. Primul: după judecata guvernanţilor, dacă au dat din bugetul statului 6,37 miliarde pentru a salva banca de la faliment în 2008, fără a-şi recupera investiţia până în acest moment, atunci au decis să mai arunce câteva miliarde pentru a repeta experimentul. Al doilea: guvernele nu îşi pot asuma riscul de a lăsa o bancă să dea faliment, nu în aceste “vremuri excepţionale”, când riscul contagiunii este atât de ridicat. De altfel, guvernele nu fac decât să recunoască faptul că Dexia nu este un caz izolat – totuşi, potrivit rezultatelor testului de stres european, banca era una dintre cele mai solide de pe continent -, că cele mai multe bănci din Zona euro au probleme mari de solvabilitate. La nici câteva zile după ce cazul Dexia a fost făcut public, altă bancă din Zona euro – Proton Bank, Grecia – a fost naţionalizată. Scenariile pentru o desfiinţare a Zonei euro sunt mai mult decât sumbre, şi conţin expresii precum “colapsul sistemului bancar” sau “război civil”.
Partida dintre state şi bănci seamănă cu cea dintre SUA şi URSS din perioada războiului rece: Distrugerea Reciprocă Asigurată. Cele două ţări au construit atât de multe rachete balistice cu focoase nucleare, astfel încât pornirea unui conflict cu aceste ogive ar fi însemnat distrugerea celor două ţări. Diferenţa este că guvernele şi băncile nu sunt deloc duşmani. Băncile cumpără promisiunile de plată ale statelor şi dacă lucrurile merg rău pentru bănci, guvernele se angajează să plătească. Guvernele găsesc astfel bani pentru a plăti promisiunile electorale, băncile îşi asigură profitul sau, în absenţa acestuia, supravieţuirea.
Rezultatul acestei fructoase colaborări se vede în acest moment. State supraîndatorate, deficite imense, hazard moral, bănci care trăiesc pe bani publici sau sunt la limita falimentului.
Pensionări anticipate, salarii la stat peste cele din mediul privat, posturi plătite de la bugetul de stat fără număr, proiecte publice fanteziste, ori realiste, dar fără sfârşit. Asta au făcut guvernanţii în ţara noastră sau aiurea în ultimele decade, şi consecinţele se văd acum. Nu este nicidecum vina speculatorilor, a agenţiilor de rating păcătoase. Ca orice balon, şi acesta a ajuns să se spargă.
România a trecut şi ea parţial printr-un astfel de moment. Însă, în cazul nostru criza a venit la timp. Altfel, bailoutul de la FMI/CE de 20 miliarde de euro pentru salvarea statului şi a sistemului bancar ar fi fost insuficient. Însă, în acest moment, prin prisma datoriei publice acumulate şi a programelor de austeritate fără reformă, dar cu creşterea taxelor şi impozitelor, ţara noastră stă în faţa intemperiilor mai expusă ca oricând. Aparatul bugetar a fost hrănit atât cât să treacă peste primul val al crizei. Însă, cu o contracţie a economiei la nivel global, s-ar putea să nu mai fie resurse pentru cea de-a doua repriză.Germania şi Franţa vorbesc acum de recapitalizarea băncilor din bani publici şi despre o soluţie finală pentru această criză, care într-o formă sau alta a mai fost promisă Europei în câteva rânduri, de fiecare dată cu adjectivul “excepţional”.
În cele din urmă, oricare ar fi soluţia dictată de guvernele Europei, tot contribuabilul de rând va rămâne să plătească. Fie că vorbim de datorie publică imensă, fie că va fi inflaţie, şi nota de plată nu este deloc mică.
Autor: Mihai Baniţă
Sursa: Money.ro