În 1990, Piaţa Universităţii a lansat o serie de teme care ulterior au făcut carieră: anticomunismul; opoziţia la Ion Iliescu; ostilitatea (sau cel puţin neîncrederea) faţă de actualul PSD (pe atunci FSN), perceput ca un continuator direct al defunctului partid comunist; democraţia, înţeleasă în primul rând (şi aproape exclusiv) ca pluripartitism; simpatia faţă de partidele zise “istorice”; nostalgia după România interbelică (cu concentrarea exclusivă pe stilul de viaţă al burgheziei urbane mari şi mijlocii); revalorizarea spiritului religios (cu accentul aproape exclusiv pe mistica ortodoxă); orientarea pro-occidentală (mai degrabă ca opţiune strategică de politică externă decât ca internalizare a valorilor occidentale); începutul unei atitudini pro-capitaliste (care ulterior îşi va găsi reprezentarea politică în tinerii – pe atunci – de la PL ’93).
Temele astea au generat treptat un consens social care s-a perpetuat timp de 20 de ani. Un consens de tip conservator, dacă ne uităm la teme, care a adus la putere Convenţia Democrată în 1996, Alianţa DA în 2004 şi a fost încă suficient de solid pentru a permite realegerea, la limită, a lui Traian Băsescu în 2009. Din punct de vedere politic, lucrurile au devenit problematice încă din 2005-2006, când imaginea lui Traian Băsescu a devenit ambiguă. Pe de o parte, unii au continuat să îl perceapă ca pe un simbol al acestui consens. Pe de altă parte, alţii l-au “excomunicat” pentru că a comis un păcat de neiertat: a încercat direct şi explicit să distrugă un partid istoric (PNL).
Ei bine, acest consens este astăzi complet destructurat. Dispariţia sa are mai multe cauze. Pe de o parte, unele dintre temele în jurul cărora s-a construit consensul au fost între timp bifate, astfel că şi-au pierdut actualitatea: de exemplu, România a devenit membru al NATO şi ulterior al Uniunii Europene. Pe de altă parte, unele teme au devenit caduce prin simpla trecere a timpului: la 23 de ani după căderea regimului comunist, anticomunismul nu mai poate genera pasiuni, relele şi pericolele zilei fiind deja cu totul altele. Consensul a fost destructurat şi prin aceea că, mai ales după 2008, a fost împins spre o extremă neoconservatoare din ce în ce mai rigidă din punct de vedere ideologic, mai intolerantă, mai agresiv elitistă şi mai insuportabilă. În fine, consensul a dispărut şi pentru că nu a livrat ceea ce promitea iniţial să livreze: după 23 de ani, democraţia românească nu e nici pe departe funcţională, sistemul politic a devenit unul din ce în ce mai închis, capitalismul românesc e unul neconcurenţial, lipsit de etică, netehnologizat, care trăieşte exclusiv din exploatarea extensivă a forţei de muncă ieftine şi cu manageri catastrofali, care îşi menţin firmele pe piaţă pentru simplul motiv că populaţia e suficient de săracă pentru a accepta să cumpere orice şi pentru că nu au concurenţă reală. În plus, firmele străine care au intrat pe piaţa românească, inclusiv cele solide şi serioase, nu au modificat structura capitalismului local; dimpotrivă, par să fi contribuit, uneori decisiv, la întărirea caracteristicilor dezagreabile şi profund discutabile ale capitalismului autohton (de unde şi impresia că au venit aici să exploateze, nu să dezvolte; să profite de slăbiciunile sistemului, nu să contribuie la schimbarea sistemului).
Protestele de acum din Piaţa Universităţii (şi din restul ţării) dovedesc mai presus de orice îndoială că vechiul consens este mort şi îngropat. Niciuna dintre temele actualului protest nu derivă din cele ale fostului consens; mai mult, vechiul consens nu este nici măcar punct de referinţă (fie şi prin opoziţie) pentru actualele proteste. Din punctul ăsta de vedere, asistăm la o veritabilă schimbare, la o ruptură. Vechea lume, în întregul ei, e prinsă pe picior greşit.
Ajuns aici, am de făcut două constatări. Prima pleacă de la faptul că, pe partea “dreaptă” a eşicherului politic, apar de la o vreme tot felul de partide sau grupuri “noi”: Noua Republică, Forţa Civică, Mişcarea Populară, Iniţiativa România Liberală. La o privire mai atentă observăm că partidele şi grupurile astea sunt noi doar în sensul că au fost înfiinţate recent. Altfel, atât din punct de vedere doctrinar, cât şi din punct de vedere organizatoric (deci al “formei mentale”), ele sunt construite în continuarea vechiului consens conservator care a luat naştere în Piaţa Universităţii din 1990. Adică sunt partide şi grupuri “vechi”, născute deja bătrâne şi anacronice, definindu-se ca moştenitoare ale vechiului consens tocmai în momentul în care acesta a murit.
Acelaşi lucru se petrece şi pe partea “stângă”. Diverse grupuri, cel mai recent şi cumva mai de succes fiind CriticAtac, au încercat de-a lungul timpului să propună un contra-consens opozabil celui “oficial”, şi încearcă acelaşi lucru şi astăzi. Dar tocmai raportarea prin opoziţie la vechiul consens face ca aceste grupuri să devină, la rândul lor, caduce: când îţi dispare referinţa, dispari şi tu odată cu ea. Protestele de azi nu sunt o victorie a vechii stângi, construite prin opoziţie la consensul conservator iniţial. Din punctul ăsta de vedere, Costi Rogozanu e la fel de anacronic ca Dragoş Aligică sau Mihai Neamţu, de exemplu.
Ca şi Piaţa Universităţii din 1990, cea din 2013 este generatoarea neechivocă a unei noi lumi româneşti. Temele lansate de ea vor deveni, treptat, sursa unui nou consens. Din perspectiva asta, protestele din iarna lui 2011-2012 au fost ambigue. La ele au participat şi susţinători ai vechiului consens (cei mai televizaţi dintre protestatari), şi susţinători ai noului consens în curs de formare (cei mai atacaţi de “oamenii vechi”, indiferent de culoarea politică a “vechilor”). Abia protestele de acum sunt fără echivoc “noi”, în sensul că la ele participă exclusiv cei care se regăsesc în noul consens. Dovada? Toţi cei “vechi” de astăzi, indiferent de culoarea lor politică şi de opţiunea pe care o au pe axa stânga-dreapta pe vechiul consens, sunt ostili protestelor – la fel cum toţi cei “vechi” din 1990 erau ostili Pieţei Universităţii de atunci.
Piaţa Universităţii rămâne aşadar hârtia noastră de turnesol. Vechea lume românească dintre 1990 şi 2012 a luat sfârşit pe 8 septembrie 2013. Restul e doar inerţie.
Sorin Cucerai este traducător, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicist
Autor: Sorin Cucerai
Sursa: Ziarul de Iasi