Despre sensul vieţii

Dacă ne-am pune întrebări de tipul; ”Oare de ce m-am născut în secunda, în minutul, la ora, în ziua și-n anul în care m-am născut și nu în oricare altă zvacnire a timpului, a acestei vieți?” se poate să ne dăm seama că probabilitatea ca venirea noastră pe lume să fi fost o întamplare este atat de mică, încat s-ar putea să descoperim că nu existăm din întamplare. Se poate să înțelegem că trăim într-o secvență anume a timpului, a vremurilor, a epocilor, o dată cu anumiți președinți și nu cu alții, în același timp cu anumite figuri ale lumii și nu cu altele, iar probabilitatea de a fi în același timp cu acești oameni, cu cei delangă noi, cu prietenii, cu acești copii, cu acești parteneri, cu acești vecini sau cu acești colegi de serviciu este – de asemenea – insignifiantă. Dacă ne raportăm la cei șapte miliarde de oameni care trăiesc pe Pămant, s-ar putea să acceptăm că hazardul e un produs al imaginației, că trăim într-un univers ordonat, o dată cu oamenii din preajma noastră sau din lumea noastră, provocări speciale, poate cu totul diferite de cele pe care le trăiește oricare altă ființă de pe lume. Am putea găsi pe cale logică un sens al vieții noastre tocmai în această dispunere ordonată a existenței și am înțelege că sensul nostru ar putea fi acela de ”a răspunde” provocărilor care apar în experiența imediată a vieții de zi cu zi. Problemele din fața noastră trebuie să fie la fel de puțin probabile cum este și venirea noastră pe lume. Provocările ce ne apar se poate să nu conțină nimic întamplător, cat mai degrabă aspecte ce ne invită să fim variantele cele mai bune ale unei ființe conștiente, responsabile și capabile să intuiască în această magnifică prezență pe lume un fapt ”rar”, și – de ce nu – excepțional! Poate că existența însăși e o oportunitate unică, pe care ar trebui s-o conștientizăm pentru a ne pune în valoare pe noi înșine în aspectele cele mai frumoase, pentru a face din noi înșine, fiecare din sine însuși, cea mai bună variantă a ființei care am putea fi.

”Ce aș putea face pentru a fi atat de bun cat pot fi”? Cum aș putea deveni cel ce se place pe sine, cel mulțumit de el însuși, de gandurile sale, de faptele sale, de modul său de viață, cum aș putea fi mai iubitor, mai tolerant, mai înțelegător, ce aș putea să fac eu însumi pentru a fi așa cum mi-ar plăcea să fie cei din jurul meu? Dacă nu sunt aici și acum din întamplare, dacă viața mea – raportată la viața universului, a Pămantului, a lumii pare să fie rodul unei aranjări inteligente a existenței, dacă oamenii din lumea mea, cei iubiți, cei ce mă resping, cei răi și și cei buni nu au curs în existența mea din întamplare, înseamnă că sensul vieții mele e aici și-i acum, în fiecare experiență, în fiecare obstacol și-n fiecare problemă, în iubire și-n ură, în frumos și-n urat, în bine și în rău. A trăi alături de puțini dintre cei șapte miliarde de oameni care sunt azi pe Pămant trebuie să fie ecepțional și să conțină un mesaj, un sens, să aibă o valoare teribilă. Să fim atenți la lumea din jurul nostru, la oamenii de langă noi, la problemele ce ne apar în fiecare moment, căci aici, în aceste mărunte întamplări ale vieții, se pot ascunde răspunsuri pe care le căutăm mult prea departe, acolo unde ele nu au sens pentru noi. S-ar putea să trăim evenimente nefericite, dar – oare – de ce le trăim noi tocmai pe acelea și nu altele? De ce iubim o ființă și nu alta, de ce avem un copil și nu altul, de ce mama noastră nu-i alta și nu va putea fi niciodată alta? Probabil că e un sens în toate și, poate, că tocmai aceste ființe ce ne stau alături sau ne sunt împotrivă acum ne dezvăluie care-i sensul nostru, ce alegem să facem și cum alegem să fim, ce vrem să lăsăm în urma noastră pe lume? Cine și cum am vrea să fim, asta-i întrebarea, care ne poate ajuta să ne asumăm măreția propriei existențe și să acționăm permanent conștienți de faptul că, oricat ar fi alții de buni, contează cat de buni suntem noi și cată lumină facem în lumea aceasta, în propria existență și ce lumini sau umbre creăm în viețile celorlalți!

Autor: Maria Timuc