Despre sensul suferinţei

Se spune că, atunci când întunericul devine mai aprig şi mai apăsător, lumina-i mai aproape de noi. Când răul pare mai hidos şi mai sălbatic, binele zâmbeşte foarte, foarte aproape. Când încornoratul pare să fi câştigat bătălia decisivă şi omul pare înfânt de puterea lui, Dumnezeu e la distanţă de o respiraţie, iar victoria lui stă tocmai în ceea ce omul pare să fi pierdut. Asta pare greu de crezut dacă privim existenţa cu ochii raţiunii. Raţiunea nu poate înţelege suferinţa, nici pierderea; ba, ea chiar exacerbează orice pierdere, ea poate face din micile neajunsuri nişte catastrofe. Raţiunea umană nu ştie ce-i spune sufletul şi, mai ales, nu înţelege că suferinţa, sentimentul eşecului şi al pierderii absolute nu-s altceva decât semnul unei alterări a raţiunii. Suferinţa-i semnul distinctiv al abaterii, al ieşirii raţiunii din alinierea firească pe care ar putea s-o aibă cu sufletul; suferinţa-i semnul că gândim în sensul opus dorinţelor sufletului. De aceea se poate spune că lângă suferinţa totală respiră iubirea totală şi lângă pierdere se iveşte cel mai mare câştig. Cum am putea şti ce anume ne dorim dacă existenţa nu ne-ar oferi un contrast puternic, zguduitor, dacă experienţele vieţii nu ne-ar lua viguros de aripi, şi ne-ar aşeza în faţă lucruri nedorite, urâte, barbare, făcându-ne conştienţi cu precizie şi îndemânare de ceea ce îşi doreşte cu adevărat sufletul nostru?

Experienţele rele nu-s aici, pe Pământ, pentru ca noi să clacăm, să ne distrugem şi să ne gândim la un Dumnezeu incapabil să ni se arate, un Dumnezeu sadic, pregătit doar să vadă cum ni se întâmplă cele mai oribile lucruri şi fericit la gândul că ne-am primit pedepse pentru propriile păcate. Existenţa noastră e înrădăcinată în ”lege”şi una dintre marile legi ale ei ne invită să fim conştienţi; fără a fi conştienţi nu putem fi fericiţi. Suferinţa este contrastul pe care-l trăim în scopul conştientizării de sine; ceea ce nu vrem, ce detestăm, ce ne displace, ce pare să ne ducă la fundul sacului ne arată în timp real, cu întreaga claritate, ceea ce vrem de la viaţă. Dacă am crede că suferinţa-i inutilă, am spune că Dumnezeu a făcut lucruri inutile, or e îndeajuns să contemplăm perfecţiunea extraodinară a corpului nostru şi logica fantastică a funcţionării lui pentru a înţelege că totul, absolut totul are un sens. Exacerbarea urii, fie pe fundal politic, social, de criză sau de orice altceva, ne face conştienţi de faptul că noi, ca fiinţă colectivă, ca umanitate chiar, ne dorim mai multă iubire. În faţa unor oameni josnici şi fără caracter, suntem automat conştienţi că ne dorim să avem în preajma noastră oameni frumoşi, buni şi de caracter. Ne dorim politicieni carismatici şi drepţi, capabili să spună adevărul şi să ne inspire în comuniune, armonie şi comunicare, nu înspre dezbinare. Atunci când dezbinarea atinge praguri critice e semn că vrem armonie şi vrem să ne amintim că ne putem îmbrăţişa, chiar dacă nu ne cunoaştem. Vrem să fim împreună, nu separaţi, vrem să comunicăm, nu să ne certăm ( banal, dar banalul e o expresie a adevărului). Graţie experienţei care ne aduce lucruri nedorite devenim conştienţi de ceea ce ne dorim cu adevărat. De aceea suferinţa-i valoroasă, dar ea îşi pierde orice valoare în clipa în care credem că-i de neschimbat, că-i definitivă şi fără sens. Pierdem pentru a fi conştienţi de dorinţele sufletului nostru. Ce vrem să căştigăm, apare limpede, clar şi fără echivoc în clipa în care pierdem şi, dacă ştim exact ce vrem e o chestiune de timp până când existenţa ne va conduce cu graţie spre împlinire!

Autor: MARIA TIMUC
sursa: jurnalul.ro