Franţa a jucat pentru liderii de la Bucureşti rolul care-i revine astăzi Americii. În vara anului 1940, România s-a trezit complet izolată pe plan extern, ceea ce a dus la prăbuşirea frontierelor naţionale şi la supunerea faţă de Germania nazistă. Au existat voci pe scena politică românească care au cerut negocieri cu Hitler (vezi Mişcarea legionară) sau cu Stalin (vezi negocierile dintre Titulescu şi Maxim Litvinov). Nu ştiu dacă acestea ar fi schimbat ceva, dar trebuia încercată o apropiere, măcar de complezenţă, de aceste state care au ajuns să decidă destinele românilor. Altfel spus, trebuie mereu să te pui la adăpost şi să duci o politică de genul „toate azimuturile” fără a periclita alianţele oficiale. Istoria are prostul obicei de a ne pune faţă-n faţă cu inimaginabilul.
George Washington a cerut urmaşilor săi să nu se implice în problemele Europei. Multă vreme, America a optat, pe plan extern, pentru izolaţionism. După al doilea război mondial retragerea în turnul de fildeş nu era o opţiune viabilă. Acum, situaţia este radical diferită. Criza economică globală a schimbat priorităţile Statelor Unite. Administraţia Obama este tot mai preocupată de aspectele politicii interne în detrimentul celor externe. Pe de altă parte, America nu mai are destule resurse pentru a a-şi asuma controversatul rol de „jandarm mondial”. Nu spun că SUA ar putea capitula sau ar putea să sufere un dezastru comparabil cu cel al Uniunii Sovietice, nu pot concepe asemenea absurdităţi. Dar, se prea poate ca SUA să vrea sau să fie nevoite să-şi schimbe priorităţile pe plan extern.
Noi avem nevoie de America, însă America nu are neapărată nevoie de noi. Dacă ar exista o dependenţă reciprocă lucrurile ar fi bune şi frumoase, dar America se poate lipsi de noi. Nu suntem indispensabili pentru SUA. Din această perspectivă cred cu tărie că trebuie să iniţiem contacte serioase cu Kremlinul. Nu zic că ar trebui să ne schimbăm opţiunile sau aprehensiunile sau că ar trebui să răsturnăm angajamentele ori alianţele, ci cred că trebuie să avem uşile deschise în relaţia cu Rusia. Nu ştiu dacă ne va fi de vreun folos, dar e mai mult decât nimic. Turcia de pildă, este extrem de tranşantă în relaţia cu Rusia, dar, pe de altă parte, nu are nicio reţinere când vine vorba de negocieri precise şi pragmatice. Cred că Turcia este un bun exemplu. A risca totul pe o singură carte se poate dovedi o eroare fatală.
Autor: Florin Gh. Ghețău
Sursa: Powerpolitics.ro