Da, este adevărat că anumite evoluții antropologice caracteristice spațiului european apusean nu s-au dus până la capăt în România – mai ales cea rurală și peri-urbană –, în timp ce altele nici nu au început de-a binelea. Aceasta este starea de fapt, starea rezultantă. Dacă suntem convinși de faptul că culminarea istoriei omenirii o reprezintă în mod potrivit o paradă gay bine organizată, putem, desigur, să numim evoluțiile respective „progres„ și să declarăm România „o țară înapoiată„ – făcând abstracție de judecata de valoare ascunsă în expresie, ea este, de fapt, perfect adevărată.
De asemenea, putem fi dughiniști, tradiționaliști ș.m.d., și atunci vom rezuma evoluțiile respective sub conceptul de decadență, și „înapoierea„ României devine brusc „rezistența„ românilor la boli civilizaționale, sau chiar „sănătatea antropologică„ a românilor. Dar și dacă adoptăm perspectiva din urmă, trebuie să rămânem conștienți de faptul că, uneori, și sănătatea extremă are niște consecințe patologice – cum ar fi acneea – o consecință neplăcută și cu potențial patogen a opulenței hormonale la fete, și mai ales feciori, prinși în furtuna pubertății.
În orice caz, una dintre trăsăturile respective („arhaice„ sau „sănătoase„) este că românii, spre deosebire de europenii de vest (pentru care religia a intrat demult în domeniul ideologic – și, drept consecință, nu mai au nici un fel de înțelegere pentru dimensiunile ei legate de rit și magie), trăiesc încă (ca mari mase omenești din Africa, America de Sud și Sud-vestul Asiei) în epoca religioasă a omenirii.
Dacă ar fi (Doamne ferește!) să demonstrez acest lucru într-un context academic, n-aș alege „indicatoarele„ clasice (cum ar fi prezența la slujbe sau numărul de biserici construite – care pot avea valori ridicate și în societăți antropologic secularizate, cum ar fi Polonia), ci retorica anti-corupție, ca element subaltern în discursul anti-comunist al zilelor noastre. Recunoaștem în ea multe trăsături vădit religioase, chiar și creștine (deși răstălmăcite din punctul de vedere teologic), care ne explică prezența la meeting-uri, lângă mercenarii „societății civile„, a multor naivi neplătiți și lipsiți de interes partinic.
În concepția tradițional-religioasă, orice lider este o întruchipare a regelui sfânt, care poate fi ales doar în rândul celor ritual curați („koșer„ sau „halal„– ar spune evreii sau verișorii lor musulmani). De aici numărătoarea, de-a dreptul magică, a „dosarelor lui Dragnea„, care ocupă un loc fruntaș în discursul unor adulatori ai Occidentului – Occident unde, însă, francezii cei civilizați, de pildă, nu dau doi bani pe condamnarea definitivă care se afla în valizele prezidențiabilului Juppé, care a pierdut alegerile primare din Franța din cu totul alte motive decât „trecutul lui de penal„.
Nici vecinii maghiari nu se mai lasă impresionați în mod deosebit de propaganda „anti-corupției„, cu care opoziția încearcă de ani de zile – degeaba – să erodeze popularitatea lui V. Orbán. În țările respective, domină ideologia, care înseamnă orizontalizarea identităților sociale: oamenii au o conștiință de clasă (deși clasa este – spre deosebire de familie, sat, parohie etc. – o entitate abstractă), în cel mai rău caz au conștiință categorială (care este o conștiință de clasă prost înțeleasă: cauza femeilor, cauza imigranților, etc.) tocmai pentru că nu au conștiință religioasă, adică aspirații holistice.
Aspirația lor în legătură cu liderii democratici este să-i reprezinte, nu să transcendă firea lor căzută („coruptă„) prin alchimia regelui sfânt. Într-o societate a mitei (model antropologic foarte răspândit pe suprafața pământului – și în nici un caz vreun „blestem croit pe măsură„ pentru România, cum reiese din fel și fel de discursuri neo-legionare), este absolut logic ca și voievodul Dragnea să fi dat și primit niște mite. Opusul – ca în cazul unor „tehnocrați curați„ – ar fi chiar îngrijorător, sugerând faptul (în rest, deloc fantasmatic, dacă ne gândim, de pildă, la M. Isărescu) că ei nu-și trag puterea din societatea românească cea mituită, ci dintr-un superstrat (colonial) al puterii. Văzută – tocmai – în termenii democrației occidentale, „corupția„ este cel mai bun indicator al democrației, adică al reprezentativității liderilor și a necesarei lor dependențe față de țesutul economiei autohtone. Prin urmare, discursul anti-corupție este – descris în termenii perspectivei progresiste – un discurs tipic înapoiat, al primitivului colonizat, care, din fluxul informațional al omului alb, preia niște elemente fragmentare, prost înțelese, și ridică în jurul lor un edificiu ideatic care, la urma urmei, ori nu are nici o noimă, ori seamănă mai mult cu șamanismul lui băștinaș decât cu ideologiile Occidentului.
Din păcate, nici nu putem exclude strict posibilitatea ca un asemenea discurs înapoiat să se concretizeze sub forma unei construcții politice – desigur precare, violente și contradictorii, dar, până la un punct, trainică și istoric documentată în Europa.
În Europa occidentală de azi, singura societate bântuită de virusul anti-corupției este și singura pe care antropologul și demograful francez E. Todd o descrie consecvent și convingător ca o societate profund ne-occidentală: Germania. Germania este singura țară în istoria căreia, în mod repetat, capitalismul a reușit să impună austeritate salarială în condiții anti-ciclice (adică: când producția – nu doar creșterea, larg fantasmatică, a PIB-ului financiarizat – era în creștere, iar șomajul în scădere). Reușita lui Hitler, repetată de nepoata lui (cel puțin pe plan ideologic) Merkel, este bazată pe o alternativă specific germană la conștiința de clasă: conștiința de Volk – ca trăsătură definitorie a fascismului. Fascismul, desigur – întrucât este în general legat și de expansionism colonial – are laturi pozitive pentru adepții lui din metropolele coloniale: după 6 ani de sacrificii salariale, muncitorii germani deveniți trupa Wehrmacht sau SS și-au permis, timp de încă 6 ani, un trai luxos și aventuros pe seama populațiilor cucerite (mai ales în Europa orientală). Sfârșitul aventurii, desigur, a fost mai puțin vesel.
Când apare, însă, drept ideologie parazitară într-o colonie, fascismul nu poate fi decât sub-ideologia unui corp de contras, de trădători, de auxiliari violenți ai stăpânului colonial – iar din clipa în care preiau puterea, și ideologia lor este pusă în situația – structural contradictorie – de a aduce roade colective, ei devin o amenințare pentru stăpân, și sunt sistematic eliminați de stăpânul însuși, cum au fost banderiștii în Ucraina după operațiunea Barbarossa, naționaliștii croați după distrugerea Iugoslaviei, etc.. Iată un rol – pe măsura capacităților lor intelectuale – pe care l-ar putea îndeplini M. Neamțu sau B. Diaconu în istoria României.
Tot apropo de fascism, dar revenind, de fapt, la interpretarea antropologică a furiei „anti-corupție„: s-a vehiculat idea că incendierile (probabil criminale) care se produc, în mod repetat, deja aproape obișnuit, de fiecare dată un guvern populist „trebuie„ alungat în România ar fi mici replici ale incendierii Reichstag-ului german din 1933. De fapt, paralelul șchioapătă, și șchiopătarea paralelului nu arăta doar disprețul manipulatorilor pentru „masa lor de manevră„ din Post-Bucharest, ci și altceva.
În România, țară tradițională unde bugetul nunților depășește cu mult costul de organizare a meeting-urilor electorale, sacralitatea „distracției„ (desigur bipolară, cu aspectul ei satanic: droguri, prostituție etc.) rămâne mai puternică decât cea a politicului – care nu a avut, până acum, decât înfățișări personale. Casa Poporului, fără persoana, sau măcar trupul faraonului Ceaușescu, e o piramidă goală, ușor odioasă, și incendierea ei n-ar provoca decât glume. Iar legăturile de cauzalitate pretinse între incendiu și realitatea politică sunt cu totul altfel: în cazul german, se afirma răspicat responsabilitatea directă și criminală a partidului comunist pentru arderea Reichstag-ului (așa se manipulează un popor ideologic, cu identități colective orizontalizate, de tip național-burghez); pentru Colectiv și Bamboo, relația cauzală fiind cu mult mai vagă, guvernările PSD învinuite au fost, în cel mai rău caz, acuzate de „incompetență„ – deși, în orice societate modernă, securitatea cluburilor este o temă a politicii municipale, nu naționale.
Disproporția dintre astfel de „cauze„ vagi și efectul obținut se explică (dincolo de șantajele mai discrete care însoțesc întotdeauna manevra), deci, prin factori care țin mai puțin de raționalitatea modernă. Moartea nerituală (sau chiar anti-rituală) a tinerilor în flăcări (o moarte necurată pentru o popor care nu practică incinerarea) este un augur dezastruos, un semn al numenului. Prin parazitarea narațiunii christice, suferința hipsterilor (sau cea, mai puțin reușită, a fițoșilor de la Bamboo) răscumpără dureros păcatele lumii („corupția clasei politice„), iar mărturisirea suferinței lor este un act pseudo-apostolic – singurul tip de acțiune care, într-o societate infra-politizată, reușește se adune un număr însemnat de tineri în stradă. Indiferent de coloratura lor „ideologică„ (niște lozinci occidentale preluate la pachet cu leafa din „societatea civilă„), liderii USR-iști, conduși, mai nou, de Gauleiter-ul neamț, acționează structural ca niște căpătâi tribali, chezașii unui ritual sătesc de inițiere a tinerilor în viața colectivă pre-națională și pre-burgheză. Fascismul tinerilor frumoși, ca și cel banderist în țara vecină, este un fascism fără fasciști, așa cum „comunismul„ român a fost un comunism fără comuniști, și din aceleași motive.
Și, dacă scrutăm mai meticulos fenomenul, chiar regăsim în mișcarea anti-corupție și în discursul ei însoțitor (care, din păcate, de multe ori rezonează și la o margine „intelectuală„ a electoratului PSD) unele elemente pre-moderne caracteristice epocii ceaușiste. Faptul că există proteste stradale, de pildă, deși ele adună de-obicei cu mult mai puțini oameni decât un festival al berii în vreun oraș mediu din Transilvania, este sesizat ca „scandal„, ca o ruptură catastrofică a ordinii naturale și sociale – printr-un reflex care ține, în ultima instanță, de mentalitatea tabuului. În Occidentul atât de prizat de „anti-corupți„, mișcările stradale sunt un element al cotidianului politic. Dau, desigur, indicații asupra stării opiniei publice, dar rareori izbutesc să răstoarne un guvern – deși sunt, de obicei, cu mult mai masive decât plimbările folclorice de pe Piața Universității. În Franța, de pildă, cel mai masiv protest stradal din ultimul deceniu, numit „Manif pour tous„ și îndreptat împotriva legalizării căsătoriilor homosexuale, nici nu a reușit să influențeze procesul legislativ aferent, darămite să răstoarne guvernul. Recunoaștem, deci, o trăsătură tipic românească, deloc modernă, și chiar foarte accentuată în epoca ceaușistă: unanimismul.
Interesul nefiind asumat (din lipsa conștiinței de clasă) ca temelie a vieții politice, lipsește însăși justificarea principială pentru pluralismul politic, care s-a impus declarativ după 1990 ca o formă fără fond. De atunci, PSD-ul funcționează de facto în regim de partid unic, alternând la putere doar cu niște formațiuni „tehnocratice„, fanariote, fără rang de partid, dar, și așezat pe o majoritate parlamentară imperială, el tremură de fiecare dată când ies 10 000 de rătăciți în stradă să ceară Civitas dei hic et nunc. Cu alte cuvinte, disfuncționalitatea statului post-decembrist își găsește originea în schizofrenia revoluției lui Schroedinger, care a avut loc (PSD-ul, deși reprezintă voința majorității, nu se simte legitim în exercitarea necesarei violențe de stat) și simultan nu a avut loc (fiind de fapt un puci orchestrat din interiorul partidului și al Securității). Vorba Adei Milea: Ceaușescu n-a murit. Dar trăiește emasculat, nesuveran, conservând toate tarele nepluralismului efectiv, dar îmbinate cu reaua-conștiință a asasinilor care au omorât tatăl fără să se încoroneze un nou părinte al națiunii.
Autor: Modeste Schwartz