Adevărul este că dispunem de sisteme de autoprotecție, multe dintre ele fiind atât de înrădăcinate în matricea vieții cotidiene, încât încercăm să le ținem sub control prin negare. Unul care deja ne domină devastator existența este RUTINA.
Ne-am învățat să ne tocim sentimentele, să refulăm, să proiectăm vinovăția asupra altora, să deviem, să ignorăm și toate cu un singur scop, acela de a evita contactul cu realitatea. Pentru a ne domina anxietatea avem nevoie de amortizor și acesta ni-l regăsim în forme surogat de anihilare a realității.
Hedonismul, ca formă primitivă de escapism, a devenit nu doar un reflex de îndulcire al vieții, ci și o formă de etalare a sistemului nonvaloric care ne macină viața. De aceea unul ca Tălmăcean poate face carieră, fiindcă devine un simbol al modului nostru de a fi. Al cetățeanului care a renunțat la responsabilitate pentru a-și construi o lume personală în care efectele și dramele crizei să nu pătrundă. Drept urmare, încercăm să le depășim nu prin implicare, ci prin evadare! Hrănindu-ne cu „efecte magice” diversioniste și făcând din pasivismul nostru un alt stil de viață. Motiv pentru care nu mai avem reacții, nici conștiință și nici o imagine de ansamblu al rolului pe care îl avem de jucat în această societate.
Politicienii de tip show-man ajung să facă carieră frecventând emisiuni în care distracția și delirul sunt ingredientele de bază. Dacă alegeri au fost câștigate pe ritm de manele, iar show-biz-ul devine tot mai mult o „Cosa Nostra” ilustrează că aceste fenomene în România nu mai sunt o excepție de la regulă. Ele sunt chiar regula!!!
Cu toții ne scufundăm în forme paralele de existență și căutăm modalități de evitare a abisului existențial care își cere tot mai insistent tributul. Dezorientați, ne autoiluzionăm că am reconstruit paradisul omorându-ne timpul oriunde și în orice condiții cu condiția de a uita cine suntem și care ne este rolul. Așteptăm minuni, însă fără participarea noastră. Dorim schimbări, însă fără a ne mai pune întrebări. Admirăm scandalurile publice, ne delectăm cu divorțurile altora, suntem extaziați de „etnobotanice” personalizate și apoi acuzăm liniștiți derapajul unei țări linșate și prin tăcerea noastră.
Chiar și biserica a devenit doar un loc de refugiu și nu unul care să producă transformări. Nici unul care să redea sentimentul responsabilității. Și nici ca să ne facă agenți ai schimbării! Confundând mătăniile cu credința și ritualismul cu spiritualitatea, luăm cu asalt spațiul intim al bisericii, căutând disperați lumea noastră paralelă, chiar dacă pentru aceasta împărțim fără menajamente coate și rostim vorbe fără „duh”. „Mai degrabă ne distrugem, decât să ne schimbăm. Mai degrabă murim de teamă decât să purtăm crucea prezentului și să ne ucidem iluziile” (W.H. Auden).
Părem a fi triști cu toții. Suntem însă ABSENȚI! Fiindcă lumea noastră deja nu mai este prezentul. Ne-am exilat singuri și îi lăsăm pe alții să ne construiască destinul cu mâinile pătate de sânge! Devenindciudat de dependenți de o evadare fictivă! Poate că la următoarea încercare de a identifica vinovații vom avea curajul să ridicăm două degete…Însă și aceasta presupune un oarecare efort de revenire în realitate! Grea încercare…
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro