Site icon gandeste.org

Denunțul ca principiu al pseudo-reformei

Denunțul este, de departe, paradigma prezentului imediat. Presiunile făcute asupra unor personaje pentru a spune ceea ce trebuie, înhățarea altora pe nepusă masă au loc nu pentru întoarcerea banilor publici și întremarea a instituțiilor statului, sau pentru restabilirea democrației.
Nu. Denunțurile îi fascinează pe cei care care pun în scenă probatorii de tot felul, încât uneltele dreptului își pierd consistența intelectuală și morală în mod evident. Într-un asemenea sistem de lucru ipoteticul reglaj public poate aștepta câteva sute de ani. Ne pregătim pentru o altă etapă a statului concentraționar printr-o criminalizare a instituțiilor de forță lăsate să acționeze după capul unora sau altora. Acest joc perfid declanșat de nevoia de spectacol în lupta anticorupție nu mai poate fi oprit decât în condiții excepționale. Deja spectrul său a ajuns și la cei care l-au inițiat, punându-i sub anchetă sau limitându-le libertatea. Denunțându-se unii pe alții, acești activiști ai delapidării și uzurpării structurilor democratice complică lucrurile, tergiversându-le. Abordarea se face personalizat când ar putea fi extinsă la ceea ce se numește grup infracțional. Cazurile lor, în sine, reprezintă cel mai bun denunț. Acuzatori și acuzați în spețe grave, de notorietate, reușesc să prăbușească toate standardele unei justiții funcționale în timp real. Justiția română, formal democratică, s-a născut din aceste încrengături care astăzi sunt transferate mult prea simplist după gratii. Nu prea vedem oameni ai dreptului care să tragă un semnal de alarmă pentru a elimina delirul propagandistic și derapajele metodologice din propriul domeniu. Atât de mult a încremenit societatea încât frica se reinstalează acolo unde ar trebui să fie incriminată cu toată intensitatea, drept atentat la valorile democratice.

În acest paradox, denunțurile falsifică prea multe clarificări, diminuând însăși justiția. Etapa aceasta, a denunțurilor, ca metodă infailibilă, nu a produs decât scoaterea din scenă a unor personaje controversate din sfera politică. Societatea este în continuare în exteriorul a ceea ce ar trebui să fie statul de drept. Bulversarea publică se accentuează pe fondul unei diminuări calitative a vieții sociale. Dreptatea instrumentată cu mijloace viciate este la nivelul răzbunării dintre clanuri și nu poate constitui o forță morală constantă. Avem delatori și o imensă cazuistică tot mai subțire, aproape ridicolă, care începe să fie confundabilă cu arhivele poliției politice. Justiția nu poate rezolva ceea ce este de competența fiecărui român: implicarea permanentă. Tribunalele nu pot gestiona democrația, mai exact, înlocuirea ei cu diferite formule, majoritatea generatoare de grupuri infracționale.

Forțarea mijloacelor conceptuale și practice ar trebui să fie inadmisibilă. Politicienii noștri sunt atât de lipsiți de vocație și profesionalism încât nici măcar nu sesizează că mediul politic a ajuns captiv instituțiilor de forță în aceeași măsură ca în totalitarism. Aceasta este una dintre dimensiunile sistemului de nereformat. Primatul justiției a ajuns să aibă o expunere contrariantă, ceea ce arată deficiențele produse de monopoluri, protecționism sau discriminare. Nimic nu poate funcționa corect fără un control riguros și eficient, inclusiv politicul. Implicarea justiției în reglarea animozităților electorale descalifică activitatea instanțelor. Delațiunile, ca formă indirectă de protejare și gestionare aproape metafizică a corupției, reprezintă epicentrul unei justiții fățiș antidemocratice. Degradarea publică, în adevărul ei, este efectul acestor incorectitudini și excese în exercitarea autorității.

Procedurile pe care le declanșează delațiunea nu au dus decât la nesfârșite emisiuni de televiziune și glorificarea unor justițiabili care nu sunt decât niște oameni de paie. Paradigma delațiunii trebuie înlocuită cu un sistem legislativ coerent și funcțional. Justiția și reforma nu pot funcționa pe baza delațiunii.

Autor: IOAN VIERU
sursa: cotidianul.ro

Exit mobile version