Israelul a fost prima ţară care şi-a proclamat imediat dreptul de exploatare. Intenţionat sau nu, zăcământul a primit, la modul general, denumirea ameninţătoare, cu conotaţii de apocalipsă biblică, “Leviathan”.
Potenţialul câmpului gazeifer este uriaş: 3.454 miliarde de metri cubi, iar perspectiva exploatării zăcămintelor a amorsat o competiţie acerbă, implicând întreg potenţialul conflictual din regiune, reprezentat de Israel, Siria, Autorităţile din Fâşia Gaza, respectiv “Hamas”-ul, care irită Israelul, Ciprul, care irită Turcia.
Libanul, la rândul său, a cerut la ONU să i se recunoască dreptul de exploatare a zăcămantului în apele sale teritoriale, cea mai vocală revendicare venind din partea mişcării “Hezbollah”, susţinută de Iran, care de asemenea irită Israelul.
Concomitent cu acest potenţial conflictual, Qatarul şi Turcia i-au prezentat preşedintelui sirian Bashar al Assad proiectul de gazoduct Qatar – Arabia Saudită – Irak – Siria – Turcia, de unde gazul putea fi exportat şi spre Europa, în detrimetul Federaţiei Ruse, interesată să deţină monopolul exportului de gaze către Europa.
Ruşii au intervenit pe lângă Bashar să nu semneze contractul cu Qatarul şi, ca să fie siguri că l-au convins, i-au „capacitat” pe generalii fideli Moscovei. După cum se ştie, preşedintele Bashar nu are autoritate asupra armatei, aşa cum avea părintele sau. El este dependent de generalii moşteniţi de la tatăl său, cu care Moscova tratează direct, fiind doar informat asupra celor convenite.
Între ciocan şi nicovală, Bashar a respins oferta qatarioto- turcă în favoarea proiectului de gazoduct din Iran. În această situaţie, cei care hotărăsc cine sunt beneficiarii gazelor sunt Iranul, China, India şi Rusia.
Construcţia gazoductului a început imediat, iar forţele destabilizatoare au fost activate. Când a început aşa-zisa revoltă din Daraa, Bashar a cerut autorităţilor să explice populaţiei situaţia creată şi să se găsească o rezolvare paşnică. Armata, însă, s-a implicat, cu de la sine putere, în reprimarea nemulţumirilor, ignorând ordinul preşedintelui. Logica generalilor a fost aceea că “trebuie dată o lecţie opoziţiei, că în Siria nu se vor repeta „primăverile arabe” în regie occidentală”, iar Bashar trebuie să înţeleagă că nu are experienţa necesara pentru a soluţiona o astfel de criză.
Şi de atunci, Bashar şi familia lui sunt, practic, prizonieri la palat. Nu pot să plece, stau şi platesc facturile pentru tot ce le face armata. Ce se va întampla cu el? Probabil va fi ţapul ispăşitor.
Fraţii Musulmani, încurajaţi să escaladeze violenţele şi teroarea
SUA, Turcia, Qatarul şi Arabia Saudită au început să sprijine direct organizaţia Fraţii Musulmani, ca element destabilizator pentru regimurile „trădătoare”, care au negociat cu Iranul, Rusia, China şi India zăcămintele din Bazinul Leviatanului.
Dar, “paradoxal” în acest conflict, şi reţeaua Al Qaeda este “aliata” SUA!
Navele turceşti se angajează în tot felul de conflicte cu navele de prospecţie americane, israeliene şi cipriote în Marea Mediterană. Turcia importă din Rusia 60% din necesarul de gaze naturale şi nu poate lăsa „inamicul istoric” să gestioneze şi “Leviathanul”. Dacă în Siria vor primi puterea Fraţii Musulmani, se speră că se va inversa avantajul.
În cazul “Leviathanului”, apreciază experţii în problemele Orientului Mijlociu, niciuna dintre parţi nu va ceda fără luptă.
Şi în acest caz, petrolul, iar nu grija pentru popoarele arabe, a adus atâtea nave de război în Mediterana.
Indiferent de concluziile comisiei de experţi ai ONU cu privire la utilizarea armei chimice, principalele puteri occidentale par a fi decise să-i administreze o corecţie exemplară liderului de la Damasc.
Fermitatea acestei decizii rezidă, în primul rând, din faptul că, la 26.08.2013, Departamentul de Stat a amânat, din cauza ‘consultărilor continue’ cu privire la atacul cu arme chimice din Siria, întrunirea americano-rusă de la Haga, programată pentru 28.08.2013, la care urmau să participe importanţi diplomaţi din Statele Unite şi Rusia (subsecretarul american de stat pentru afaceri politice, Wendy Sherman, ambasadorul american în Siria, Robert Ford, şi viceminiştrii ruşi de externe, Ghennadi Gatilov şi Mihail Bogdanov). Scopul întâlnirii era acela de a dezbate planurile de organizare a unei conferinţe internaţionale de pace privind încheierea războiului civil din Siria.
Nu putem suspecta, având în vedere premisele anterior menţionate, existenţa vreunui interes al Siriei de a sabota întâlnirea ruso-americană, menită a găsi soluţii politice crizei. Aşadar, este greu de presupus ca liderul de la Damasc să-şi fi îngreunat situaţia prin ordinul criminal de folosire a armei chimice.
Rusia ‘regretă’ că Statele Unite au decis să amâne o reuniune bilaterală privind Siria, a anunţat (27.08.2013) adjunctul ministrului rus de Externe, Ghennadi Gatilov, citat de ‘AFP’. ‘Elaborarea mecanismelor unei reglementări politice în Siria ar fi fost extrem de utilă chiar acum’, în timp ce ameninţarea unei acţiuni armate planează asupra acestei ţări, a adăugat el (…).”
Pe de altă parte, purtătorul de cuvânt de la Casa Albă, Jay Carney, potrivit “CNN International”, a dat ca cert faptul că regimul de la Damasc este responsabil de atacul chimic. Aceasta înainte ca experţii ONU să-şi înceapă investigaţiile.
“J. Carney: (…) După cum am subliniat la 26.08.2013, serviciile de informaţii din SUA lucrează la un raport cu privire la situaţia din Siria pe care îl vom da publicităţii după ce îl vom primi. (…) Nu există nicio îndoială că, la 21.08.2013, au fost utilizate arme chimice la scară largă în apropiere de capitala Damasc, (…) regimul sirian fiind responsabil de derularea unui asemenea atac. Deţinem informaţii cu un grad ridicat de credibilitate referitoare la faptul că regimul sirian a folosit deja arme chimice în acest conflict, având în vedere că deţine controlul asupra depozitelor cu arme de acest gen din ţară.“
Oficiosul “The Washington Post” din 27.08.2013 întăreşte spusele purtătorului de cuvânt: “Administraţia Obama are în vedere o acţiune militară împotriva Siriei cu scop şi durată limitată, menită a servi drept repercusiune pentru utilizarea de către Damasc a armelor chimice şi ca mijloc de intimidare, (…) au declarat importanţi oficiali din cadrul Administraţiei SUA”.
Pe un teren deja pregătit, secretarul de stat al Apărarii, Chuck Hagel, vine să confirme, prin intermediul postului britanic de televiziune “BBC World”, că “SUA este pregătită să lanseze un atac asupra Siriei”.
La acelaşi post de televiziune, premierul David Cameron şi ministrul de Externe, William Hague, s-au exprimat clar că Marea Britanie are în vedere un răspuns fără sprijinul unanim al ONU, în acest sens fiind rechemat în sesiune parlamentul.
Alertat, preşedintele Vladimir Putin şi-a întrerupt o întâlnire, preţ de câteva minute, pentru o convorbire telefonică urgentă cu premierul britanic, solicitată de acesta din urmă, pentru a-l informa asupra poziţiei britanice faţă de recentele evoluţii ale crizei siriene.
Postul de radio “Vocea Rusiei” a făcut cunoscută poziţia Moscovei, prin intermediul ministrului sirian de Externe, Walid Al Mouallem, care a declarat că “Rusia nu va lăsa fără sprijin Guvernul sirian. (…) De asemenea, Mouallem a declarat că ‘de agresiunea împotriva Siriei şi continuarea conflictului pe pământul sirian, este interesat mai presus de toate un singur stat – Israelul’. Potrivit ministrului (28.08.2013), decizia SUA de a amâna negocierile cu Rusia programate pentru miercuri, consacrate reglementării politice a crizei siriene, se explică prin influenţa Israelului. (…)”.
Iată, aşadar, cum cercul raţionamentelor analitice se închide susţinut de fapte şi evenimente materiale cu relevanţă informativă predictivă: “Avioane de război şi transportoare militare au început să ajungă la baza aeriană a Marii Britanii din Cipru, ‘Akrotiri’, care se află la mai puţin de 160 de kilometri de coasta siriană, aspect care reprezintă un indiciu al intensificării pregătirilor pentru derularea unui atac militar împotriva regimului lui Bashar Al-Assad, au declarat pentru ‘The Guardian’, sub protecţia anonimatului, doi piloţi comerciali. (…) Totodată, rezidenţi din apropierea facilităţii militare au precizat că activitatea bazei a fost mult mai alertă, în ultimele 48 de ore, decât în mod normal. În cazul în care se ordonă atacarea unor ţinte siriene, Cipru va reprezenta, probabil, un punct central al campaniei aeriene. (…)”
De “ultimă ora” sunt ştirile care pun la îndoială justeţea unei intervenţii armate, dar şi surpriza pe care parlamentul britanic i-a făcut-o guvernului de la Londra, respingând o intervenţie militară în Siria.