De obicei, ne ferim să pronunţăm cuvântul democraţie în timpuri nedemne de înţelesul şi înălţimea acestuia. De teama de a nu-l întina; de a nu-l face să dispară pentru totdeauna…
Sunt cuvinte mari care par condamnate să stea după gratii. Să tânjească după maturitatea celor care s-ar cuveni să le respecte; să le confere legitimitate; forţă; respect. Şi sunt vremuri în care acele cuvinte mari şi importante pentru o comunitate sau o societate oarecare nu mai au loc. Sunt cuvinte care ne învaţă să gândim sănătos şi să iubim oamenii; să respectăm natura, să-i ajutăm pe cei neputincioşi; să-i susţinem pe cei valoroşi. Apoi sunt cuvinte care dobândesc însemnătate numai în vocabularul înţelepţilor. Iar alteori devin aur curat în inima adolescenţilor. La noi, cuvântul democraţie nu pare a avea acoperirea necesară. Oare, nu avem suficientă pregătire pentru a-i capta semnificaţia?! Pe plan politic, democraţia este regimul politic fundamentat pe principiul suveranităţii naţionale, adică naţiunea conduce statul prin reprezentanţii săi aleşi… etc., etc.
De fapt, toată lumea ar trebui să ştie ce înseamnă cuvântul “democraţie”. Mulţi sunt informaţi, iar alţii nu au habar, însă merg înainte. Unii pretind însă că înţelesul cuvântului (provenit din grecescul “demokratia”; demos însemnând popor, iar kratos, putere – în traducere literală, “puterea poporului”, aşadar un regim politic care se bazează pe voinţa poporului) ar fi acela de a-şi permite să comită tot ceea ce le trece prin cap: oricând, oricum, oriunde au chef şi la orice oră… Şi nu care cumva să le răpeşti acest drept câştigat, chipurile!, cu trudă şi cu sacrificii nemăsurate după ’89, susţin aceştia din urmă, fiindcă sunt în stare să te urmărească şi în gaură de şarpe pentru a te convinge că ei trăiesc pentru a face numai ceea ce voiesc. Şi nu ne gândim neapărat la politicieni… Principiile democraţiei fiind aplicabile şi altor organisme precum universităţi, organizaţiile civice, companii publice… Ci la indivizi care sfidează reguli şi principii elementare de existenţă, în numele democraţiei…
Bunăoară, unii sunt de-a dreptul agresivi când li se atrage atenţia să nu mai mănânce seminţe în sala de cinematograf, la teatru, în staţia de tramvai sau pe stadioane, să nu mai arunce mucuri de ţigări pe stradă sau scutecele murdare ale copilului peste rufele vecinului, invocând, fals, că au dreptul să facă ce vor fiindcă trăiesc în democraţie. Una din culmile democraţiei, în viziunea altora, este să-şi facă “un grătar” pe balcon, iar când nu le mai convine balconul dau o fugă până la Sinaia, cu acelaşi ţel măreţ…
Însă cea mai recentă “manifestare” în spiritul cuvântului cu pricina se pare că va rămâne întipărită pe retina a sute de spectatori care urmăreau un concert simfonic la Ateneu: un “meloman” în pantalonaşi trei sferturi, bogat înfloraţi, şi purtând papuci de plajă, părea să adulmece, mai mult pierdut în spaţiu, un miros de grătar într-un vârf de munte, decât muzica lui Wagner, a lui Strauss sau Ravel. “Ce vrei, mă, de la mine? E democraţie!”, a ripostat cetăţeanul la observaţia unui domn, referitor la ţinuta individului, ca o sfidare grosolană într-o lume în care democraţia părea un ciot de aspiraţie răstălmăcită. Mulţi au presupus că ar fi un personaj “sub acoperire”… Sau un individ teleportat din altă lume în care imaginaţia poate să o ia razna, dacă şi-a propus aşa ceva. Cert este că pentru câteva lungi momente de… uimire ale publicului, Ateneul Român, edificiu-simbol al culturii naţionale, părea să se fi cufundat în cea mai neagră zi a vieţii lui – care numără cinci sferturi de veac.
Dar democraţia românească ce vârstă o fi atins? Cum şi în ce încălţări? Trebuie să ne spună cineva, neapărat de pe plaiurile noastre. Unde bunul simţ al multor politicieni, intelectuali şi oameni de rând nu va face legământ cu apucăturile marginale, în numele unui drept câştigat. Ale cărui principii de bază sunt votul universal şi suveranitatea naţiunii…
autor: Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro