Democraţia a revenit la noi după 1989 din Marea Britanie, din Franţa şi din SUA, ţările în care, de altfel, a fost reinventată după străvechiul şi admiratul model al Atenei, ca să înlăture comunismul adus pe tancurile celui de-al Doilea Război Mondial de la Răsărit, din Rusia, care alesese încă din 1917 alt model foarte vechi, vândut ca nou, revoluţionar, modelul oligarhic al Spartei, marea rivală a Atenei. Pentru că, după criteriile vechi şi solide, asta a fost comunismul: o organizare oligarhică, spartană, nedemocratică. Şi, se ştie, în epoca modernă, democraţia face pereche cu capitalismul la fel cum comunismul făcea şi încă mai face pereche în Coreea de Nord şi în China cu socialismul real, aplicat direct pe oameni. Dacă îl recitim pe Xenofon, un susţinător al statului spartan, oligarhic, putem descoperi că Marx şi mai apoi Lenin n-au inventat mare lucru, Licurg a făcut comunism cu mult înaintea lor în Sparta: “Până în vremea lui Licurg, spartanii luau masa fiecare la el acasă, aşa cum procedau şi ceilalţi greci. Obiceiul acesta avea multe neajunsuri. De aceea Licurg a stabilit ca mesele să fie luate în comun, în văzul tuturor, socotind că în felul acesta hotărârile lui vor fi respectate. Hrana a calculat-o astfel ca nimeni să nu mănânce peste măsură, dar nici să nu rabde de foame”.
Dar, la fel cum strămoşul nostru Traian a venit în străvechea Dacie mult prea târziu, cu vistieria goală, să caute fonduri (aur), şi democraţia a venit din SUA şi din Europa de Vest tot cu mare întârziere, la spartul târgului şi în căutare de noi resurse salvatoare. Românii au fost admişi în UE în 2007, anul în care a început marea criză financiară globală, urmată de cea economică şi, mai recent, de criza politică globală (Crimeea, Ucraina, după Primăvara arabă, cu Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, apoi Siria, Statul Islamic etc.). Şi americanii, şi protejaţii lor vest-europeni au ajuns la noi, ca şi împăratul Traian, pentru resurse, şi nu pentru că ţineau neapărat să ne vândă minunata democraţie, religia lor de cucerire a lumii.
După căderea comunismului, toate gunoaiele societăţii româneşti, toţi aventurierii şi şmecherii fără vreo meserie şi fără vreun Dumnezeu, mulţi comunişti de mâna a doua şi mulţi securişti lăsaţi de capul lor şi-au încercat norocul în politică, în afaceri, în media. Desigur, numai în numele democraţiei. Destui dintre ei sunt astăzi în puşcărie, alţii, şi mai numeroşi, se pregătesc pentru puşcărie.
Azi, americanii aşteptaţi tragic şi degeaba de bunicii noştri prin crunţii ani ’50 au ajuns, în fine, la Deveselu şi se pregătesc să-şi facă porturi şi baze gigant la Marea Neagră, pe litoralul românesc. Războiul pentru resurse, energie, apă, hrană nu mai poate fi oprit. Ucraina nu e decât o etapă câştigată deja de americani, deşi Rusia a anexat Crimeea pentru că Rusia e cea care o are pe Ucraina instabilă şi de-acum neguvernabilă la frontierele ei. Convenţia de la Montreux din 1936 privind strâmtorile şi staţionarea în Marea Neagră, limitată în timp şi cu gabarite limitate ale navelor aparţinând non-riveranilor, pare deja caducă de facto.
Cu războiul care bate la uşă, noi, românii ne vom alege succesorul lui Traian Băsescu. Cum a putut rămâne Traian Băsescu două mandate de 5 ani fiecare la Cotroceni, deşi a fost suspendat de două ori, cum a reuşit să-şi aresteze principalii adversri (Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Sorin Roşca-Stănescu, Dinu Patriciu a decedat etc.) e deocamdată un mister deplin. Misterul nu poate fi descifrat decât de cei care l-au impus şi l-au păstrat la Preşedinţie zece ani, în nici un caz de români, care, se spune tot mai des şi mai apăsat, nu l-au ales niciodată, nici măcar la Primăria Bucureştiului, şi care chiar s-au străduit cu disperare să-l dea jos fără să reuşească.
Care e calitatea democraţiei în 2014 în România? Cât de reală, cât de matură este această democraţie? Avem în această lună de campanie pentru prezidenţiale măsura exactă a imaturităţii acestei democraţii, a comediei democratice, cu confirmarea totală a teoriei formelor fără fond: calitatea jalnică a candidaţilor care vor să ne reprezinte. Astfel, în jurul doamnei Monica Macovei fac mare tărăboi o mână de intelectuali – câteva sute, în nici un caz câteva mii –, cam aceiaşi care au fost abonaţi până nu demult (mai sunt oare?) la banii (mulţi!) ai ICR-ului lui Patapievici şi la alte ţâţe financiare grase ale regimului de tristă faimă, numit de mai toată lumea în bătaie de joc „băsist”. Monica Macovei va obţine, ca şi altădată criticul literar al epocii Ceauşescu, Nicolae Manolescu, un scor rizibil, probabil sub 1%. Ceea ce înseamnă că reprezentativitatea şi acoperirea socială a acestor intelectuali gălăgioşi şi sfidători adună tot până în 1%. Preocupările lor sunt mai degrabă literare, eseistice, filosofice, fals morale şi pseudojustiţiare, dar mai ales remunerate de la buget. De aceea, populaţia îi crede atât pe Monica Macovei, cât şi pe aceşti băieţi şi fete de trupă organizaţi aproape militar, foarte agresivi, doar la un asemenea nivel irelevant.
Victor Ponta, ucenicul multipenalului Adrian Năstase (cu dosarele Microfosft şi EADS la uşă) şi „nepotul” stalinistului Ion Iliescu, prea de tot tânăr, necopt, nepregătit pentru demnitatea prezidenţială, dar şi el bine instalat în afacerile Microsoft, EADS, Lukoil, România TV şi Sebastian Ghiţă, Antena 3, e cel mai suprarealist, mai „revoluţionar” candidat care se poate imagina – foarte asemănător cu tânărul Nicolae Ceauşescu în 1965. Şi, dacă va fi votat în primul tur de 40% dintre cei care se prezintă la vot, avem în această cifră şi nivelul corupţiei intratabile de sub care nu se mai poate ridica România. Klaus Iohannis, primar meritoriu al unui oraş de dimensiuni medii, fără experienţă politică naţională şi internaţională, lipsit până şi de experienţa vieţii unui partid mare, e dovada vie şi zâmbitoare că partidele mari reunite PDL şi PNL nu sunt compuse decât din corupţi, incompetenţi şi necreditabili pentru o asemenea funcţie. Altfel, de ce l-ar fi adus PNL şi PDL pe Klaus Iohannis de la Primăria Sibiului la conducerea noului PNL şi l-ar fi uns candidat la Preşedinţie?! Dacă vom continua analiza cu alţi candidaţi gen Elena Udrea, Dan Diaconescu, William Brînză etc., ne vom afunda într-un abis. Mai bine renunţăm.
Suntem deci obligaţi să constatăm cu tristeţe că democraţia occidentală nu a ajuns în România aproape deloc. Decât poate în unele ONG-uri, la DNA, ANI, CCR şi, într-o oarecare măsură, la ÎCCJ şi în unele organe de presă. În rest, România este tot la discreţia oligarhilor, ca şi în Rusia şi în Ucraina, deşi ai noştri sunt mai puţin ostentativi, poate şi pentru că au fost obligaţi la discreţie. Şi bineînţeles că tot oligarhia românească şi interlopii băştinaşi organizează alegerile democratice din noiembrie. Spre deplina satisfacţie a partenerilor noştri din UE şi din SUA. Şi cu refuzul masiv al românilor, care promit un absenteism ridicat.
De pe toţi stâlpii, de pe toate gardurile şi blocurile moştenite din comunism, de pe toate zidurile patriei ne privesc ademenitor Klaus Iohannis şi Victor Ponta, promiţându-ne, fără dureri de cap şi, bineînţeles, fără răspundere, un viitor luminos şi foarte democratic. Dacă vreo autoritate a statului (dar mai avem un stat?) ar face socoteala banilor cheltuiţi pe o asemenea campanie indecentă la vreme de dureroasă sărăcie, cei doi şi cei care-i susţin cu fonduri (bani negri şi oligarhici) ar trebui să meargă împreună mai întâi la „cremenal”. Cât despre minunile şi binefacerile democraţiei, despre acordul formelor cu fondul, nimic mai nesigur şi mai neclar deocamdată…
Autor: Petru Romosan
Sursa: Cotidianul