A fi legal înseamnă a fi conform cu prevederile legii în vigoare la data respectivă. Bună sau rea, bine sau prost formulată, legea aceasta se aplică, statul de drept conţinînd, pînă la urmă, obligaţia aplicării ei (vezi Andrei Marga, „Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică”, 2013). A fi legitim, însă, înseamnă altceva, anume, a avea în mod întemeiat calitatea de reprezentare pretinsă. Opiniile se despart atunci cînd este vorba despre felul întemeierii. Bunăoară, dictaturile leagă legitimarea de voinţa celui care controlează pârghiile puterii sau chiar de charisma celui care conduce, regimurile mai tehnocratice pun legitimarea în seama performanţelor, după cum regimurile tradiţionaliste văd în istorie sursa de legitimare, ca să ne oprim doar la cîteva ilustrări. De la Locke, trecând prin Max Weber sau Carl Schmitt, la Luhmann şi Habermas, avem panoplia soluţiilor diferite date cerinţei de legitimare. În democraţia ce se ia în serios (nu într-una de paradă), izvorul legitimării este, cum spunea James Madison, voinţa exprimată democratic a cetăţenilor reprezentaţi. În raport cu această voinţă se judecă legitimarea. Mai trebuie observat că procedurile aplicării legii îşi au importanţa lor, interpretarea textului legii de asemenea, dar acestea nu constituie izvor de lege şi nici substitut al legitimării. Observaţia se cere formulată mai ales la noi, unde însuşi cel chemat să aplice primul legea recunoştea emfatic că „a speculat” asupra textului legii.
Să ne amintim însă faptele, căci ele riscă să fie uitate. În mai 2012, după preluarea guvernării de către opoziţia de la acea dată, ca urmare a repetatelor forţări şi încălcări ale legii, Parlamentul l-a suspendat pe preşedintele în exerciţiu. Curtea Constituţională nu a putut contesta faptele. Votul pentru suspendare a fost covârşitor, inclusiv din partea unor aliaţi ai preşedintelui. O nouă majoritate parlamentară a schimbat, într-un ritm alert, liderii celor două camere ale Parlamentului şi alţi exponenţi ai regimului de până atunci (precum avocatul poporului), după procedura folosită la desemnarea lor. S-a organizat imediat, potrivit Constituţiei, referendumul ce urma să stabilească ocuparea preşedinţiei. În multe ţări, referendumurile nu au cvorum, dar noua majoritate parlamentară, sub presiunea unor lideri europeni, a legiferat până la urmă cvorumul de 50% plus unu.
Preocuparea s-a deplasat spre întrebarea: care este mărimea electoratului din România? Cu ceva timp înainte, avusese loc în ţară recensământul populaţiei, dar guvernele anterioare au amânat publicarea rezultatelor. Un raport al Institutului Naţional de Statistică, comunicat deja în iulie 2012, atesta că România are în jur de 20 de milioane de cetăţeni, ceea ce implica un corp electoral de puţin peste 16 milioane de electori. Ministerul de Interne de la acea oră a transmis însă oficial o cifră a populaţiei cu mult mai mare, în consecinţă, cu un corp electoral mai mare. Ca urmare, referendumul din 29 iulie 2012, care a avut o participare de peste 8 milioane de votanţi, dintre care aproape 90% s-au pronunţat pentru demiterea preşedintelui în funcţiune (peste 7,2 milioane de voturi pentru demitere – cea mai mare cifră pentru sau împotrivă înregistrată la vreo alegere liberă din România!), a fost declarat de Curtea Constituţională nevalid, căci nu a atras cel puţin 50% plus unu de electori.
Deznodământul a rămas dureros pentru conştiinţa românească. Mai este legitim un preşedinte respins în condiţiile amintite? Chiar nu există, la noi, capacitatea de a număra cetăţenii? Până la urmă, preşedintele a fost impus de Curtea Constituţională şi de obstinaţia unor lideri europeni. În situaţia creată, o altă chestiune şi-a făcut loc: nu este România în stare să-şi dea soluţii, în mod democratic, prin forţele ei? Deznodământul fiind cel cunoscut, trebuie să ne întrebăm: unde au fost scăpările? După părerea mea – iar această opinie am exprimat-o public la timpul potrivit -, decidenţii care au condus operaţiunea în vara anului 2012 ar fi trebuit să se îngrijească de la început ca cifrele privind mărimea electoratului să fie lămurite fără cusur, iar parlamentul să ia o decizie consonantă cu practicile europene în privinţa cvorumului.
Se pune şi astăzi deznodământul referendumului din 29 iulie 2012 în seama presiunilor din afară. Această abordare rămîne exagerată. Se ştie că rapiditatea schimbărilor iniţiate de noua guvernare a ţării, prin hotărâri ale Parlamentului, a surprins (Se putea însă schimba altfel un regim ce tindea să ia sub control societatea?). Iar din momentul în care un ministru (deci un membru al Executivului) a anunţat intenţia de a schimba judecători ai Curţii Constituţionale, interpretarea după care în România se încalcă statul de drept nu a întârziat să apară şi să se transmită cancelariilor occidentale. În fapt, în afara acelei declaraţii nefericite, nu s-a putut găsi vreun fapt care să confirme acuzarea încălcării statului de drept. Era nevoie, desigur, de discuţii intense, purtate de cei responsabili în spaţiul extern. Aceste discuţii au avut loc şi pot să spun, pe baza documentelor de arhivă, că nu a fost nici o declaraţie de ministru de externe, de şef de guvern sau de stat, care să fie defavorabilă ţării şi critică faţă de evoluţiile angajate până la mijlocul lunii august 2012. În câteva cancelarii se exprima preocupare şi se puneau întrebări. Pe plan internaţional, cîştigase deja teren optica bine argumentată, profilată de liderul liberalilor europeni (Graham Watson). Mai târziu, declaraţiile critice şi chiar reproşurile au devenit săptămânale, dacă nu cumva cotidiene. Se poate constata că schimbarea opiniei unor lideri social-democraţi europeni (precum Martin Schultz), ca şi a unor partizani ai statu-quo-ului bucureştean din rândul “popularilor”, a întâmpinat dificultăţi.
De câteva zile, situaţia ocupării preşedinţiei ţării apare într-un nou context. Cu puţine zile în urmă, Institutul Naţional de Statistică a confirmat, prin cifrele recensământului date acum publicităţii şi asumate oficial de prim-ministru, că, fie şi la un cvorum de 50% plus unu, referendumul de demitere a preşedintelui a fost valid şi concludent. Participarea la referendum a fost peste pragul de validare. Pierzând un referendum valid, persoana pierde, sub aspect legal, funcţia (legitimitatea, oricum s-ar interpreta lucrurile, se pierduse de mult, cel mai târziu în 29 iulie 2012).
Ce este de făcut în aceste condiţii? Se vor găsi, ca întotdeauna, tot felul de interpretări subiective pentru a nu face nimic. La noi, inacţiunii i se găsesc mai multe raţiuni decât iniţiativei. Situaţia este, însă, încărcată de gravitate, căci în joc sunt un aspect de legalitate şi, în plus, delegitimarea, din nou, a exercitării unei funcţii importante în stat. De la început, nu este bine ca o astfel de situaţie să fie tratată anecdotic, ca de obicei. Consider că sunt indispensabile analize de drept constituţional, ce cad în competenţa juriştilor calificaţi. Înainte de toate, însă, este nevoie să se convoace Parlamentul într-o reuniune în care să se ia act de noile date ale situaţiei şi să se emită o declaraţie politică. Dezlegarea situaţiei se află acum în mâinile forului legislativ, ca principal cadru al exprimării interesului public şi ca putere a statului ce întruchipează în primă linie suveranitatea poporului. Este de luat în seamă împrejurarea că legitimările şi delegitimările, soluţionările confuze sau după “regula faptului împlinit”, au efecte dramatice nu numai în funcţionarea instituţiilor (ceea ce ar fi un motiv suficient), ci şi în cultura, educaţia, evoluţia durabilă a unei ţări. Confuziile se plătesc, cu atât mai mult în cazul unei naţiuni. A nu face nimic ar echivala cu a lăsa o rană deschisă în istoria ţării, pentru care cineva va trebui să răspundă, mai degrabă sau mai târziu. Ar fi încă o confirmare a ipotezei unei neputinţe endemice, de această dată nu a poporului – care, în chip evident, şi-a făcut datoria – cât a celor care i-au preluat conducerea.
sursa: cotidianul.ro