Am urmarit mereu, cu spaima si durere, raspunsurile la brutala întrebare pusa lumii de tragedia nipona: cât sunteti de pregatiti pentru a face fata unei asemenea catastrofe? Cum era firesc, ea a ajuns si prin mahalaua noastra, dar raspunsul este, de când ne stim, mereu acelasi: nu suntem pregatiti pentru nimic.Vântul, ploaia, apa, frigul, soarele, întunericul, cutremurele si alte calamitati cunoscute sau numai banuite, cu nume sau fara nume, ne-au surprins dintotdeauna. Un cutremur ar rari, se zice, numai populatia Capitalei cu aproximativ cinci sute de mii de oameni, adica mai putini decât victimele produse de o ordonanta de urgenta ori de o reforma de genul celei a Sanatatii, de exemplu, sau de Legea pensiilor. Cifra pomenita este, desigur, provizorie si seamana cu schemele tactice din îndepartata-mi ostasie din Caracal: la primul atac mor atâtia, la al doilea procentul este cam atâta etc. Ranitii ar ramâne, cum de altfel s-a întâmplat în ultimii doua mii de ani, în seama Domnului, caci medicamentele lipsesc, medicii de performanta, dar nu numai acestia, au fost alungati din tara. În general, tot ceea ce este bun se distruge, din prostie sau cu buna stiinta, iar hrana vom avea doar daca se va milostivi de noi Europa, caci deocamdata am ajuns sa importam pâna si ceapa si patrunjelul. De altfel, suntem supravietuitori de meserie.
Spun asta gândindu-ma ca a exista la nivel pur vegetativ nu înseamna cu adevarat si a trai. Iar la noi spre asta se tinde. „Specia umana, careia îi apartin atâtia dintre cititorii mei“, cum spunea Chesterton, nu cred sa fi produs prin multe alte spatii geografice un hibrid mai pur în care sa fie atât de evidenta simbioza între prostie, lasitate si lichelism. Si nicaieri consecintele acestei simbioze nu sunt atât de rapide ca în minunatul nostru spatiu mioritic. Caci este la îndemâna oricui sa observe nesfârsitele cozi ale batrânilor pensionari la pomenile primariilor ori ale U.E., un fel de cozi ale exterminarii. Sau distrugerea sistematica si, nu mai am nicio îndoiala, bine gândita, a tot ceeea ce se mai numeste scoala, sanatate, stiinta, performanta adevarata în cercetarea stiintifica, în chirurgia cardiaca sau în alte domenii în care eram în pas cu lumea. Ca sa nu mai vorbesc de pensionarea, la mijlocul anului universitar, sau îndepartarea din fruntea institutelor Academiei Române, de exemplu, a celor ce au împlinit 65 de ani. Niste trogloditi cu putere de decizie au reusit, fara prea mari eforturi, sa creeze o lume pe masura inteligentei lor. „Politica, nota Marguerite Yourcenar, cu toate ambitiile, compromisurile, minciunile, josniciile sau delictele ei mai mult sau mai putin camuflate în ratiuni de stat, pare cu siguranta cea mai descurajanta dintre toate activitatile posibile…“ Niciuna dintre ideile pentru care s-a murit la Revolutie nu ne mai cerceteaza nici macar în treacat. Avem mijloace de informare demne de anul în care ne gasim însa, cu toate astea, suveran este zvonul. Caci nu numai strazile de la periferia Capitalei sunt neschimbate din vremea fanariotilor, ci si mentalitatile. Disolutia autoritatii statului este mai mult decât evidenta. Nimeni nu tine seama de Constitutie, de cerintele statutului social pe care îl are, ci face exact ce îi trece prin cap. Legile ascunse sub generosul cuvânt „modernizare“ sunt în realitate facute pentru a acoperi cu acte mizeriile, esecurile si, mai ales, hotiile celor ce au dobândit deprinderea de a fura. Probabil ca si schimbarea Constitutiei va fi considerata înca un pas esential în reformarea tarii. Schimbând cuvintele, nu schimbam si obiceiurile. Caci pentru asta este nevoie de educatie, de justitie si de o alta stare materiala a oamenilor. Si, mai ales, de raspunsuri la întrebarile istoriei, la care de secole suntem mereu corigenti.
Si pentru ca vorbeam de obiceiurile locului, îmi amintesc ca citisem în niste vechi publicatii transilvane despre bunul si blândul rege Nichita al Muntenegrului care se zice ca îsi cunostea aproape toti supusii. Uneori, coplesit de grija fata de ei, sau când se plictisea în palatul sau, cobora la poarta si se întretinea cu vecinii: daca le-a fatat vaca, daca este vitel sau vitica, daca au pus closca sau cât mai are scroafa pâna fata, si asa mai departe. Iar veacul trecea linistit pe lânga el fara sa-l bage în seama. La noi, obiceiul se pastreaza, atâta doar ca televiziunea a luat locul gardului de odinioara. Suveranul coboara dealul pentru a-si mustra supusii, fie ei prieteni sau dusmani, si pentru a le aduce la cunostinta care sunt pizmasii natiei, performerii politicii nationale sau, fireste, cui i se cuvin catusele în saptamânile ce vor veni. Iar climatul este demult pregatit pentru bârfa de mahala: divortul cutarui caraghios, drama fetei de la tara care s-a casatorit provizoriu cu unul prea batrân, cine cu cine si unde, culoarea lenjeriei intime a nu stiu carei stelute, ce face claustrofobul cu apucaturi criminale etc. Ce nevoie mai ai de studii, când drumul cel mai sigur spre „înalta societate“, asa cum mi l-a explicat, cu putin timp în urma, o distinsa doamna, poate fi mai scurt în zile decât suma kilometrilor de autostrada în era Boc:
Tine minte trei cuvinte:
Mergi cu tâtele-nainte!
Cam acesta este universul în care ne ducem zilele. Nu ne spune mare lucru nici viata, nici moartea, nu avem nicio valoare de aparat pentru ca toate ne intereseaza doar epidermic. În acest climat am vazut si maghiari fericiti. Ceea ce este o mare raritate. Tökes a trait cel mai fericit moment al vietii sale. N-as vrea sa pacatuiesc „împotriva natiunii maghiare si a secuilor“, vorba lui Csibi Barna, dar si acesta a trait un moment important când l-a spânzurat pe Avram Iancu. Noi, cei mai vechi, cunoastem foarte bine istoria celor doua popoare. Stim ce raneste si ce doare si nu cred ca e bine sa recurgem la amintiri sau la diverse fraze la care apeleaza cei pe care istoria i-a abandonat prin secolele trecute, printre sloganuri si uniforme de muzeu. De altfel, Ciprian Porumbescu nota în jurnalul sau ca în Ungaria pâna si broastele cânta mai tare. Românii ar fi obligati sa nu uite ca Avram Iancu a înfruntat istoria, nu a fentat-o. Avea numai 24 de ani când era în fruntea motilor. Si a ramas unul dintre sfintii natiei noastre. Cred ca în Europa de azi, români si unguri avem griji si teluri comune, si ele nu se rezolva spânzurând papusi, dând foc la drapele, cultivând mereu neîncrederea. Presedintele Parlamentului maghiar s-a dovedit a nu fi la curent cu „vointa divinitatii“, adevar pe care ar fi trebuit sa-l cunoasca înca înainte de a trece vama Bors.
AUGUSTIN BUZURA
sursa: revistacultura.ro