“Oare daca noi, in Consiliu, eram fermi si puneam valoarea omului deasupra a orice, nu am fi putut lua masurile de descurajare in timp util? (…) Azi e Ucraina, se ajunge la granita balticilor, a Poloniei, a Romaniei. Nu cumva avem riscul sa fie mai importante comandamentele economice decat solidaritatea cu statele din flancul estic?”
La interogaţiile retorice ale preşedintelui mă simt nevoit să răspund tot prin nişte intergoaţii retorice:
1. Oare de ce preşedintele Băsescu făcea exces de zel în executarea ordinelor primite de la FMI, atunci când îl concedia pe Raed Arafat în direct, cu argumentul că acesta din urmă, care se opunea privatizării serviciului de ambulanţe, avea “idei stângiste”? Oare oamenii sunt mai importanţi decât “comandamentele economice” doar atunci când sunt oameni blonzi cu ochi albaştrii şi eventual posesori de expertiză în domeniul cercetării medicale? Iar atunci când mai descoperă câte un tratament, oare de ce tot oameni ca Băsescu le reproşează ideile stângiste celor care protestează împotriva faptului că, în economia neoliberală, profitul companiilor farmaceutice este mai important decât accesul oamenilor la tratamentul respectiv?
2. Reluând şi completând ceea ce spunea un amic de pe facebook, mă simt nevoit să formulez încă o întrebare: Dacă UE este un eşec, întrucât nicio comunitate politică nu poate rezista, pe termen lung, atâta timp cât egoismele individuale sau colective au prioritate în raport cu solidaritatea comunitară şi binele comun, atunci oare de ce insista Băsescu asupra unui transfer cât mai mare de suveranitate de la Bucureşti către Bruxelles? Şi dacă acum Băsescu ne dă de înţeles că UE este un sistem în care unii şmecheri profită pe seama altora fraieri, atunci pe el şi pe ai lui unde să-i integrăm? În categoria fraierilor, care de-abia acum se trezesc, sau în categoria micilor şmecheraşi periferici care au profitat alături de marii şmecheri de la centru, ăia care fac jocurile, de pe urma oamenilor reduşi la statutul de mijloace de producţie eficiente care apoi devin deşeuri inutile?
3. Spun asta şi deoarece, de-a lungul anilor, atât mie cât şi altor câtorva prieteni (pe care îi numeri pe degete – mai precis, pe degetele de la o mână), care insistam asupra faptului că o societate respirabilă şi sustenabilă este societatea în care persoana primează în raport cu “comandamentele economice” iar binele comun are prioritate în raport cu interesele individuale, ni s-a tot reproşat fie că suntem utopici (sau de-a dreptul iresponsabili), neînţelegând imperativele economice ale globalizării neoliberale, fie că doar dăm expresie unor frustrări, izvorâte din faptul că nu ştim să profităm (alături de băieţii deştepţi) de pe urma beneficiilor pe care le aduce globalizarea neoliberală. În aceste condiţii, cred că este legitim să ne întrebăm cum anume au profitat avocaţii neoliberalismului de pe urma acestuia din urmă, şi dacă orientarea către profit a voinţei lor individuale nu dă de fapt seama de teoriile lor. În acelaşi sens, mai ales văzând felul în care “realitatea” pe care ne-o prezintă ei se schimbă de la o zi la alta (ieri UE era paradisul solidarităţii democratice în care refuzau să intre doar cei care erau traşi înapoi de şovinismul ancestral ; astăzi, odată intraţi, ni se spune că nu ne-am uitat bine pe panoul de la intrare, pe care de fapt scrialasciate ogni speranza…), ar trebui să ne întrebăm dacă aşa zisul lor realism nu ar fi de fapt definit mai bine ca oportunism, ca şi capacitate a “individului” de a profita de oportunităţile pe care i le oferă “piaţa”, ca şi capacitate de a-ţi îmbunătăţi propria stare prin promovarea unor ficţiuni utile nu pentru cetate, ca la Platon, ci pentru propriul tău ego. Căci altminteri, pentru a fi conceput, inclusiv în raportul său cu realitatea exterioară şi limitele impuse de către aceasta, binele comun trebuie mai întâi să fie dorit. Iar asta presupune reforma spirituală a subiectului politic, astfel încât să-şi mute centrul din sine în celălalt, în alteritatea personală, printr-o mişcare de depăşire a sinelui prin care se construieşte şi se menţine comunitatea. Altfel spus, presupune trecerea de la antropologia şi etica liberale la etica şi antropologia creştine, depăşirea eticii proprii liberalismului economic, ce poate fi rezumată prin formula “tu să trăieşti bine, că de restul se ocupă mâna invizibilă”. Numai că, în condiţiile în care mâna invizibilă mai dă şi rateuri, se ajunge şi la situaţia în care după “să trăiţi bine”, vine de fapt “potopul”. Sau cel puţin un duş rece. Oricum ar fi, dacă deschizi gura şi vorbeşti despre astfel de lucruri, gardienii atlantismului sunt pe fază ca să te acuze de “naţionalism/fascism/comunism liturgic”.
4. În fine, cred că o ultimă întrebare retorică ar trebui să o adreseze chiar Traian Băsescu colegilor săi din Consiliul European. Dacă liderii europeni pun “comandamentele economice” mai presus de oameni, mai ales atunci când prin oameni înţelegem de fapt untermenschenestici, atunci ce au avut de câştigat, în mod concret, economic, din faptul că (sub)oamenii din Est, au fost împinşi într-un conflict fratricid, a cărui motivare oficială a fost lupta pentru apărarea “valorilor atlantismului”? Întrebarea e cu atât mai pertinentă în condiţiile în care ni s-a mai spus şi că, doar lăsând “mâna invizibilă” să domnească nestingherită peste oameni şi naţiuni, vom avea parte de “pacea eternă”. Sau să înţeleg că, acolo unde şi atunci când nu are nimic de pierdut (sau cel puţin trăieşte cu impresia asta), UE îşi permite, chiar şi cu preţul vieţii (sub)oamenilor, să facă paradă ieftină (low cost) de valorile ei, dezmeticindu-se doar atunci când îi mor (supra)oamenii, doar atunci când “mâna invizibilă”, sau mânăria vizibilă, se dovedeşte a fi începutul unui potop în care riscăm să ne înecăm cu toţii, indiferent de rasă, etnie, statut social sau orientare sexuală? Şi ce face atunci când se dezmeticeşte? Păi ce altceva să facă decât să dea vina pe monstruoasa alteritate orientală. Ce grea ar fi viaţa fără Putin! Ce grea ar fi viaţa dacă, în loc să ne uităm la filme cu bau-bau, ar trebui să ne uităm mai des în oglindă!
https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/10152653069621614
De aceea, am tot spus că nu poţi discuta „soluţii” concrete cu oameni cu care nu ai căzut în prealabil de acord asupra principiilor morale.
Autor: Alexandru Racu
Sursa: Calea de mijloc