Românii se plâng, şi pe bună dreptate, că sunt săraci. Lucrul şi mai grav este însă altul: cei care îi mângâie pe creştetul capului şi le promit că le va alina durerile cumplitei maladii nu sunt decât nişte doctori de duminică. Dau pacienţilor un paleativ care îi fac pe moment să se simtă ceva mai bine, după care suferinţele devin mai cumplite decât înainte de administrarea “medicaţiei tămăduitoare”. Sindicatele scot acum oamenii în stradă pentru a obţine majorări salariale. Ce şanse de reuşită există? Pe termen scurt, salariile cresc, dar pe termen lung preţurile iau foc şi mistuie mai mult decât majorările obţinute. Altfel spus, în loc să trăim mai bine, o vom duce şi mai prost. Liderii politici şi sindicali care plâng pe umerii lui “x” sau “y” nu fac decât să se uite prin ochelari de cal la o măsură punctuală, pentru un grup anume şi pentru următoarele şase luni. Se gândeşte cineva la faptul că astfel de creşteri salariale nu sunt, în condiţiile României, decât o mutare dintr-un buzunar în altul, că cei care plătesc pentru oricare grup favorizat sunt aceiaşi contribuabili şi că, până la urmă, totul e pierdut? În România, nimeni nu vede tabloul general, nimeni nu se uită pe termen lung. Toată lumea se preocupă de cum să trecem luna sau săptămâna asta. Cât timp nu se va înţelege că o creştere salarială de pe urma căreia să poţi beneficia cu adevărat nu ţi-o pot da sindicatele sau Guvernul, ci numai productivitatea muncii, sărăcia va câştiga în continuare teren.
România traversează cea mai dificilă perioadă de după 1989. Creşterea forţată a economiei şi a nivelului de trai al populaţiei au generat dezechilibre economice majore. Sectoarele care până în 2008 au susţinut creşterea economică, bazată în totalitate pe finanţare externă, au intrat în colaps când, din cauza crizei financiare internaţionale, nu au mai venit bani din afară. S-a produs astfel o importantă corecţie economică: PIB-ul s-a contractat, şomajul a crescut, iar veniturile populaţiei au scăzut. La bugetul public au venit tot mai puţini bani, dar cheltuielile statului au rămas la acelaşi nivel, iar la unele capitole bugetare chiar au crescut. Majorările salariale din 2008, de peste 25%, au fost date cam pe patru ani în devans. Bugetarii au beneficiat de creşteri salariale până în 2013, fără ca economia să fie la nivelul acelui an. În asemenea condiţii, deficitul bugetar a luat proporţii semnificative (7,3% din PIB în 2009) şi a devenit foarte greu de finanţat. Actuala situaţie economică şi socială din România se datorează acţiunii a trei factori: politicile guvernamentale greşite de până în 2009, criza internaţională şi amânarea luării unor măsuri mai ferme din partea celor aflaţi acum la Putere. Românilor nu prea le place să li se spună adevărul. Dar dacă se vor complăcea în situaţia să fie minţiţi frumos de către politicieni (creşterea salariilor profesorilor cu 50%, sporirea punctului de pensie la 45% din salariul mediu pe economie), nu îi va aştepta nimic bun. Dimpotrivă, în condiţiile în care dezechilibrele majore din economie nu vor fi corectate rapid, nu numai că nu vor avea parte de creşterea salariilor şi pensiilor, dar există riscul să nu le mai primească nici pe cele de mizerie existente acum. Măsurile de austeritate, care te obligă să revii la cât te ţine plapuma, sunt, într-adevăr, dureroase, dar te protejează să prinzi guturai.