Dostoievski spunea că atunci când omul atinge fericirea timpul încetează să mai existe pentru că nu mai e nevoie de timp. Dominic Strauss Kahn – directorul FMI, care ne-a făcut o vizită de curtoazie, a trecut pe aici ca să se convingă cu ochii lui de faptul că vom da banii înapoi şi nu vom fugi cu ei cum ne este felul şi vom fi în stare să plătim şi dobânda aferentă (mai mică decât oriunde în altă parte dar mai mare decât dacă nu am fi plătit-o necontractând acest ajutor de care nu aveam atât de multă nevoie). A izbucnit practic în lacrimi de fericire când a văzut cu ce popor bananier discută şi cât de uşor poate să ne prostească cu tot felul de vorbe meşteşugite.
Acest membru marcant al Partidului Socialist din Franţa, avocat de profesie a venit să dea lecţii de economie României, spunându-ne ce să facem, cum să facem şi când să facem dar mai ales că el aduce o ladă plină de medicamente adică de bani proaspăt tipăriţi de Rezerva Federală. Cum să nu fie fericit şi să îşi arunce cât colo ceasul în Parlament (pentru că nu mai avea nevoie de timp) când a văzut cu câtă admiraţie i s-a aruncat la picioare o întreagă clasă politică din România lipsită de coloană vertebrală şi de puţină raţiune cu Preşedintele ţării în frunte. În dulcele stil românesc l-am primit cu pâine şi cu sare şi l-am asigurat că peşcheşul va ajunge la timp pentru că poporul român e răbdător şi cuminte şi ştie să îşi plătească datoriile cu vârf şi îndesat. Păcat că nu a avut mai mult timp că îl duceam şi la folcloriste şi la sarmale cu cârnaţii de Pleşcoi brevetaţi pentru a nu ni se fura ideea. Dar a promis că va reveni şi a primit asigurări clare că îl vom primi cu braţele deschise.
Cum să nu fie fericit acest reprezentant al uneia dintre cele mai inutile instituţii financiare din lume când a văzut cu câtă dăruire îl asiguram prin Preşedintele ţării că vom continua să ne împrumutăm de la ei? Normal să fie bucuros, doar şi-a găsit fraierii care să le justifice lor activitatea şi bugetele grase de funcţionare, care să le dea un sens în această lume globalizată pe care ei şi l-au pierdut odată cu căderea Sistemului de la Bretton Woods în 1971. Fraierii de fapt suntem noi, cei care vom da înapoi aceste împrumuturi care ajung în buzunarele unor firme afiliate politic sub justificarea că vor fi folosiţi pentru pensii şi salarii (nesimţite sau nu) şi în nici un caz cei care ne reprezintă şi vorbesc în numele nostru.
Peste fericirea acestui om pătat pe degete de cerneală care şi-a aruncat cât colo ceasul în Parlamentul României, se suprapune nefericirea noastră, a celor mulţi la care nu ajung şi nu vor ajunge niciodată beneficiile împrumutului de la FMI. Eu personal, şi mulţi alţii ca mine, nu avem nevoie de acest împrumut de la FMI. FMI şi instituţiile publice pe care le finanţează în diferite ţări nu vor putea niciodată schimba ceva la nivelul antreprenorului de rând, cel care zi de zi este frământat de incertitudinea pieţei. Am mai afirmat-o destul de clar în alte articole: acest împrumut a fost o ”centură de siguranţă” pentru băncile şi companiile multinaţionale care nu îşi doresc un curs de schimb puternic depreciat. Ieşirea noastră din criză nu depinde nici de câţi bani ne dă sau nu ne dă FMI şi nici de ce măsuri anticriză sau prociclice adoptă guvernul. Ba mai mult, prezenţa FMI în România încurcă şi mai mult lucrurile pentru că întăreşte şi legitimează din răsputeri un stat supra-birocratic, ahtiat după resurse ieftine pe care să le cheltuiască după vrerea sa şi pe care să le plătească apoi poporul.
sursa: cristianpaun.finantare.ro