Problema reală al unei astfel de show televizat porneşte de la format. Un format de inspiraţie britanică, dezvoltat într-o cultură în care dezbaterea (debate-ul) are o altă istorie şi înţelegere din partea publicului. Şi în care regulile sunt respectate nu doar pe formă, cât şi pe fond. Mai exact (se întâmplă şi la britanici, dar într-o măsură mult mai mică), un astfel de format este extrem de periculos când o parte emite minciuni (nu argumente) pe bandă rulantă, fără a exista posibilitatea de răspuns şi de deconstruire a respectivelor minciuni. Profitând de numărul mare de invitaţi, raportat la timpul relativ scurt al emisiunii, reprezentanţii RMGC au abuzat de această situaţie emiţând la foc automat minciuni la secundă. Câteva dintre ele am apucat să le punctez în timpul emisiunii, dar ţinând cont de avalanşa acestora era imposibil „de ţinut pasul” cu ele.
Campionul absolut rămâne Dragoş Tănase. Să le luăm pe cele din prima intervenţie (2-3 minute).
„Avem aici (în platou – n.a.) oameni din Roşia, care pot să spună mai multe” – de fapt, dintre cei prezenţi în emisiune şi în platou au recunoscut un singur roşian (poate or mai fi fost unul, doi, pe care nu îi cunosc), majoritatea absolută a echipei RMGC era formată însă de oameni din Bucureşti, Abrud, Deva etc.
„În aproximativ 20% din suprafaţa comunei s-a făcut minerit, noi propunem proiectul minier în acea zonă. 80% din suprafaţă nu va fi afectată” – 1) e o manipulare clasică, bazată pe confuzia dintre satul Roşia Montană (centrul comunei) şi comuna Roşia Montană; într-adevăr, suprafaţa industrială a proiectului acoperă doar o parte a satelor din comuna Roşia Montană (îndeosebi Roşia Montană, Ţarina şi Corna); asta nu înseamnă că restul comunei, care nu e în zona industrială propriu-zisă „nu va fi afectată”, în realitate, afectată va fi toată zona Munţilor Apuseni; 2) chiar şi în acea zonă de 20% s-a făcut doar în parte minerit, faptul că cei de la RMGC sunt nevoiţi să achiziţioneze terenuri şi case de la localnici (şi sunt încă departe de a le fi cumpărat pe toate) e o dovadă că doar într-o parte a zonei industriale „s-a făcut minerit”.
„Proiectul crează câteva mii de locuri de muncă” – despre cât e de mincinoasă această afirmaţie am tot scris; după cum arată chiar studii de fezabilitate realizate pentru RMGC e vorba doar de câteva sute de locuri de muncă. Zeci de mii de locuri de muncă şi surse de venit vor fi afectate de proiectul minier în Munţii Apuseni, în domeniul zootehniei, turismului şi prelucrării finite a lemnului.
„Mineritul în toate locurile din lume, America, Noua Zeelandă a dus la dezvoltarea acestor localităţi” – e o afirmaţie care contrazice flagrant studiile şi opiniile unor economişti de prestigiu (de la Banca Mondială, inclusiv laureaţi Nobel pentru economie) care arată că proiectele miniere sunt factori de stagnare economică sau chiar de regres, atât la nivelul unei economii naţionale, cât şi pe plan local; mina din Waihi (Noua Zeelandă) pe care compania o prezintă ca „model” este un „model” pe care neo-zeelandezi nu-l mai vor repetat, luând decizia să refuze avizarea altor proiecte miniere similare de exploatare a aurului (zăcăminte estimate la 60 de miliarde de dolari) – detalii aici.
„Propunem reabilitarea patrimoniului din zonă, 80%-90% din patrimoniul din zonă, cele mai importante monumente sunt incluse în zone protejate” – am prezentat numeroase imagini cu distrugerile de patrimoniu din Roşia Montană (aici, aici, aici) ; interesant însă (şi cât se poate de sugestiv) e un document pe care ministrul Marilor Proiecte, Dan Şova, l-a pus pe masa Guvernului, în care sunt prezentate sumele pe care statul român ar trebui să le cheltuiască în patrimoniul de la Roşia Montană, dacă proiectul minier nu s-ar face: suma e în euro şi, transformată în dolari, ar trece de 300 de milioane de dolari; în acest timp, dacă proiectul s-ar face RMGC promite 70 de milioane de dolari pentru patrimoniul de la Roşia Montană; trecând peste faptul că ambele sume sunt supra-evaluate, diferenţa vorbeşte de la sine, pentru că e diferenţa dintre patrimoniul cultural care ar supravieţui (la nivel teroretic) şi cel care ar fi distrus (patrimoniu pentru care nu ar mai fi nevoie de „investiţii”) – iar diferenţa e de peste 75%, în favoarea distrugerii, nu a conservării.
„Proiectul acesta va face şi minerit, şi turism, şi agricultură” – o singură cifră ar fi suficientă pentru a demonta această aberaţie: în 2007, în Roşia Montană localnicii aveau peste 2.500 de vaci; în prezent mai sunt vreo 6-700; asta într-o perioadă în care numărul efectivelor de vaci din Munţii Apuseni au crescut cu peste 20%; scăderea dramatică a efectivelor de vaci din Roşia Montană este un efect direct al scoaterii din uzul agricol al pajiştilor achiziţionate deja de companie; despre efectul proiectului asupra celorlalte activităţi din Apuseni, mai multe detalii aici.
Cecilia Szentesy, directorul de proiectare tehnică al RMGC şi-a secondat în aceeaşi linie şeful, calculând o durată a proiectului la 50-80 de ani (!) : „16 ani de operare, după care urmează 7 ani de închidere şi un 30 până la 60 de ani de activităţi de monitorizare post-închidere, deci vorbim de o întindere între 50 şi 80 de ani, nu vorbim de 16 ani”. Ce uită să menţioneze doamna Szentesy e „amănuntul” că cei „30 până la 60 de ani” de activităţi de monitorizare post-închidere (în realitate, durata poate fi şi mai lungă) cad în sarcina statului român. În plus, nu există nicio garanţie că faza de operare va dura 16 ani. În primii ani ai exploatării va fi extras 70-80% din aur (zăcământul cu concentraţia cea mai mare, din Munţii Cetate şi Cârnic). Nu există nicio asigurare că restul de 20-30% din aur va mai fi exploatat în parte a doua proiectului (din cauza concentraţiei prea mici). Nu e vorba de o speculaţie, ci de o ipoteză reală: la ora actuală, pe lângă Cârnic, pe lista monumentelor istorice de clasa A se află şi Muntele Orlea (a cărui dinamitare e prevăzută începând cu anul 8 al exploatării). Cercetările arheologice din Orlea au fost realizate la un nivel extrem de sumar, urmând să intre într-un program ulterior de studiere. NU EXISTĂ absolut nicio obligaţie şi certitudine că se va primi descărcare de sarcină pentru Orlea. Faptul că RMGC a depus spre avizare un proiect care prevede exploatarea Muntelui Orlea fără a avea habar dacă, din punct de vedere legal, va putea sau nu să facă acest lucru este dovada limpede a lipsei de seriozitate (şi de respect pentru lege) a companiei. Demonstrând că, de fapt, companiei nici măcar nu-i pasă dacă exploatarea va continua sau nu după anul 8. „Amănuntul” este extrem de important, pentru că aruncă în aer toate acele calcule fanteziste legate de „beneficiile” statului român care depind, într-o foarte mare măsură de durata proiectului (în privinţa taxelor şi impozitelor încasate de stat, a utilizării unor produse şi servicii din economia românească etc.).
Şi pentru că vorbim despre „beneficii”, să luăm şi afirmaţia lui Ionel Blănculescu, consilier al premierului Victor Ponta (aşadar, teoretic, reprezentant al intereselor statului român), care afirma că. „Este total inechitabil pentru investitor ca statul să câştige 78%, iar investitorul doar 22%”. Dincolo de faptul că, totuşi, domnul Blănculescu recunoaşte că această estimare nu e realistă, nu înţeleg de ce ar fi „inechitabil” (dacă, într-adevăr, acestea ar fi procentele reale). Gabriel Resources nu este altceva decât un administrator al afacerii: zăcământul aparţine statului român, iar banii trebuie să-i împrumute de pe piaţa financiară internaţională (nu vine „cu bani de acasă”). Practic, Gabriel e cel mult un manager. Iar o marjă de profit de 10% (mai ales când vorbim de o afacere de miliarde de dolari) ar fi mai mult decât onorabilă. Şi echitabilă pentru orice afacere serioasă.
Este interesant însă că, în premieră din câte îmi amintesc, Ionel Blănculescu recunoaşte existenţa unor costuri pentru România în cazul începerii proiectului minier. Expresia „costuri pentru România” a fost aproape inexistentă în discursul public al companiei şi susţinătorilor acesteia. „Este cert că vom plăti un cost în România pentru a avea această activitate economică, dacă acel cost este rezonabil şi este sustenabil pentru stat atunci cu certitudine managementul şi toate acele scenarii de risc vor putea fi controlate”, a spus Ionel Blănculescu. Discuţia pornise de la o întrebare a lui Liviu Mihaiu legată de cele 25 de milioane de dolari, garanţia pentru repararea daunelor produse de posibile accidente. Dragoş Tănase a încercat să reducă riscurile în discuţie la „cutremure devastatoare”. După cum am mai arătat, pentru producerea unor dezastre nu e nevoie de cataclisme naturale. E suficientă eroarea umană (şi nu doar erorile de operare, ci şi cele de proiectare şi de anticipare făcute de specialişti, ingineri şi geologici). Iar în cazul barajului de pe Valea Cornii există acuzaţii directe nu legate de expertiza specialiştilor, ci de falsificarea datelor unor studii şi cercetări!
Mai mult, tot ca exemplu, e extrem de relevant cazul Furtei (Italia, 2008). În ciuda promisiunilor şi garanţiilor oferite de legislaţia şi „cele mai înalte standarde disponibile” din UE, exploatarea de la Furtei a fost închisă mult mai repede decât se anticipase (după 11 ani). Conturile în care ar fi trebuit să fie constituită garanţia de mediu s-au dovedit a fi… goale. În total, la Furtei s-a exploatat aur şi argint în valoare de 80 de milioane de euro, majoritatea beneficiilor fiind încasate de companie. Evaluarea costurilor post-operare rămase în sarcina provinciei Sardinia, a statului italian şi comunităţii europene este de 37 de milioane de euro. Adică peste 50 de milioane de dolari (detalii aici). Pentru o exploatare de peste o sută de ori mai mică decât cea preconizată a se face la Roşia Montană.
Să nu-l nedreptăţim şi pe liderul de sindicat Cristian Albu (că şi aşa a avut frustări mari că nu s-a putut agita mai mult în emisiune). E anecdotic faptul că era supărat că mă vede aproape în fiecare zi prin Roşia Montană vorbind cu oamenii (ei, nu chiar în fiecare zi, deşi mi-aş dori asta), pentru ca apoi să acuze faptul că asupra proiectului se pronunţă persoane care nu au fost vreodată la Roşia Montană! Dincolo de această contradicţie evidentă, formularea „noi reprezentăm oamenii de acolo (din Roşia Montană, după cum sugerează în context – n.a.)” e o minciună. Eventual reprezintă (o parte) din anagajaţii RMGC (nici aceia toţi). Pe la mitingurile regizate în ultima lună de sindicat în localitate, din cei 500 de angajaţi pe care compania susţine că-i are, cel mult 2-300 au fost la proteste. Suplimentaţi de încă vreo 100-200 culeşi de pe stradă ori pe bază de convocator din localităţile învecinate. De altfel, nici măcar aşa-zis-ul „reprezentant al roşienilor” nu e roşian. Ci din Abrud.
Hai să încheiem lista (exemplificativă, nu exhaustivă) a minciunilor publiciatre debitate de reprezentanţii companiei în emisiune cu zâmbetul pe buze: Dragoş Tănase: „Noi construim un baraj de 1.000 de ori mai sigur decât orice alte baraj minier din lume”; Cristian Albu. „Oamenii de la companie fac numai lucruri bune”. Decideţi d-voastră care afirmaţie e „mai tare” (sau credibilă).
Revenind la formatul emisiunii (nu e un reproş pentru Liviu Mihaiu, ci o constatare), vreau să mai adaug câteva lucruri. Unul dintre ele l-am menţionat şi „în direct”. Echilibrul aparent între opiniile „pro” şi cele „contra”, sugerat de numărul egal al invitaţilor din ambele tabere, este fals. În realitate, disproporţia dintre susţinători şi opozanţi (de la nivelul specialiştilor până la cel al locuitorilor ori a publicului larg) este uriaşă. Mai important însă e faptul că o astfel de emisiune porneşte de la prezumţia de bună-credinţă a părţilor. Ceea ce, după cum am arătat, nu se prea aplică în cazul RMGC. Ani la rând m-am confruntat cu o percepţie publică căreia nu-i vină să creadă (şi să accepte) că există persoane care pot minţi cu atâta seninătate, precum reprezentanţii RMGC şi susţinătorii lor. Şi, totuşi, asta se întâmplă. Acesta e (unul) dintre motivele pentru care, astfel de discuţii mai au încă loc la televizor şi în Parlament, şi nu la Tribunal.
P.S.: Pentru că am văzut unele atacuri în reţelele de socializare la adresa lui Liviu Mihaiu (alimentate de faptul că a participat la o excursie organizată de RMGC). Nu e cazul. Din punct de vedere jurnalistic, Liviu Mihaiu a făcut exact ceea ce e recomandat să facă un moderator (chiar şi atunci când ştie/ îşi dă seama că una dintre părţi blufează) şi mi-aş dori să existe mai multe emisiuni cel puţin la acest nivel. Dacă e vreo greşeală (profesională) atunci e vorba de numărul prea mare de invitaţi şi tematica prea extinsă abordată în raport cu timpul efectiv al emisiunii, care a permis (şi permite) strategia abordată de RMGC: de a emite minciuni la secundă, fără a exista posibilitatea de a le demonta. Sloganurile publicitare emise de RMGC au nevoie de o deconstrucţie pe amănunte, nu de alte sloganuri. Iar amănuntele nu pot fi reduse „la minut”.
În fine, am observat discuţii legate şi de „siguranţa” şi „calmul” cu care ar trebui să expui un anumit punct de vedere sau să intervii într-o dezbatere. Dacă eram „calm” (deşi, am revăzut înregistrarea, am fost chiar neobişnuit de „calm” în raport cu minciunile auzite) aş fi vorbit 2-3 minute la început şi, cel mai probabil, 1-2 minute la final. Experienţa (în cazul Roşia Montană) , dar şi feed-back-ul majoritar pe care l-am primit după emisiune, îmi spune că publicul românesc (cel puţin pe acest subiect) nu mai poate fi indus în eroare de „siguranţa” şi „calmul” cu care nişte persoane „la costum” debitează nişte minciuni. Tocmai împotriva „siguranţei” şi „calmului” cu care sunt minţiţi de către „purtătorii de Armani” au ieşit zeci de mii de români în stradă în ultimele săptămâni.
Înainte însă de a primi feed-back-ul de la cei care au urmărit emisiune am „gustat” starea de spirit şi feţele şefilor şi susţinătorilor RMGC imediat după ieşirea din „direct”. E greu de descris, dar pot depune mărturie că nici într-un caz de „siguranţă” şi „calm” nu era vorba. Iar repetarea ameninţărilor de genul „lasă că mai vii tu la Roşia Montană!” reprezintă o confirmare în plus. Că nu costumul îl face pe om, ci ceea ce se află sub costum.
ÎNREGISTRAREA EMISIUNII O PUTEŢI URMĂRI ONLINE, AICI
Autor: Mihai Goțiu
Sursa: Vox Publica