Dan Puric: ”Avem aproape la nivel de inflație o masă de opor­tuniști fripturiști, intelectuali ascultători care cântă cu spor pe claviatura dezacor­dată a noii partituri internaționaliste!”

România a intrat încet și sigur în planul acesta al distrugerii ei, al vătămării ei în forul cel mai interior al ei și anume, cum spunea părintele Stăniloae, în structura sau arhitectura ei sufletească…



Pilonii de rezistență ai aces­tui neam sunt distruși, asta contează mult mai mult decât dacă ai lua teritorii, bogății… României i se confiscă pe zi ce trece felul ei de a fi, i se distor­sionează trăirile, i se modifica firea, fibra creștină. Sunt mutații care se văd deja.

Este clar, este o agresare din toate punctele de vedere, o agresiune politică, economică, dar și la nivel de mentalitate, de credință. Este o Românie agonică, crucificată.

România ca stat nu mai există, decât formal. Își mimează penibil competențele, dar dacă vrea să și le manifeste este complet paralizată. Asta s-a și vrut de către cei care au creat UE. Este în fond unda de șoc târzie a comunismului, care ne-a sur­prins pe toți crezându-l că el a murit. Acum este o altă etapă…

Globalizarea este o altă etapă, a comu­nis­mului, iar România este din nou supusă în mod lent unui experiment, letal pentru ea, din nefericire, de aceasta dată. Presiunii ideologice, mutilărilor, mal­tra­tărilor, asasinatelor, formelor de tortură, tuturor aces­tora, noi întotdeauna le-am răspuns prin cre­dință.

Acum însă, asistăm la o diluare a credinței, la o confuzie generală și la faptul că ne-a dispărut capa­citatea de a dăinui. Suntem într-o situație tragică, fără precedent în istoria neamului nostru. Avem stat improvizat permanent, cu guverne mario­netă care sunt schimbate în funcție de interesele marilor puteri internaționale, deci, în concluzie, nu mai avem stat, căci statul ar trebuie să apere inte­re­sele naționale, și nu a unui grup de oameni, așa cum spunea Herder. Și pornind de aici, ce nu mai avem? Ceva foarte grav, nu mai avem intelectuali creștini, care să apere biserica și valorile fundamentale ale acestui neam.

Ce avem în schimb aproape la nivel de inflație? O masă de opor­tuniști fripturiști, intelectuali ascultători care cântă cu spor pe claviatura dezacor­dată a noii partituri internaționaliste, fără șansa de a mai scoate o notă adevărată. Poate că există în țara aceasta o intelec­tualitate ascunsă, de cea mai bună calitate, dar care nu a fost niciodată încurajată să formeze o opinie publică. Între cele două războaie de pildă, intelec­tualitatea era brațul întins al bisericii. Erau intelec­tuali creștini care apărau felul de a fi românesc.

As­tăzi, avem intelectuali plătiți parcă să asasineze țara, să o lovească în temeliile ei funda­men­tale pentru a avea, în fond, niște avantaje mate­riale efe­mere. Datorită acestora, poporul ro­mân nu mai are certitudini, are dileme. Poți să faci exerciții socratice asupra cunoașterii în general, dar nu asupra jertfei unui popor. Emil Cioran se întreba când a apărut licheaua de român, și-și răspundea tot singur, gândindu-se că fibra autentică a fost profund modificată de acea mie de ani de năvăliri barbare, care în timp au dat rodul acesta nefericit de român degenerat, ce a subminat dintotdeauna calitatea de a fi român în lume.

B.P. Hasdeu spunea că: „Viermii cei mai periculoși nu sunt cei din afară, ci aceia care se formează în însuși corpul nostru cangrenat“, iar „bietul“ Eminescu se gândea la acele lovituri date de istoria cruntă în coloana vertebrală a acestui neam: influența fanariotă, elementul alogen: nu străinul în general care ne-a adus și lucruri bune, ci cel care a lucrat premeditat întru degenerarea și exploatarea noastră, precum și acele alte idei nefericite din Occident, și aici nu este vorba de influența profund civilizatoare a Occidentului pe care întotdeauna am recunoscut-o, ci periculoasa corupere a noastră cu anumite idei putrede care nu se potriveau atunci, ca și acum, dacă stăm să ne gândim, deloc cu structura noastră sufle­tească.

Asimilându-le forțat ne-au creat un proces tragic de îmbătrânire prematură. Așa gândea el, disperat fiind de începutul unei degenerări masive în felul de a fi românesc. Nu este vorba să te vezi pur în fața istoriei, ci este vorba de a vedea că noi, românii, cu păcatele noastre, am avut totuși un fel de a fi nobil în lume, care în timp a primit lovituri substanțiale, ce a împărțit condiția românească în două planuri de existență între care nu există nicio negociere. Și aici mi-aduc aminte de vorba părintelui Steinhardt: „ro­mânul are două verbe, din care țâș­nesc două atitu­dini în fața vieții, a răzbate și a te des­curca.“ Primul aparține martirului român, cel care trece prin sufe­rință și o transfigurează, iar cel de-al doilea aparține lichelei românești, adaptată tot­deauna sublim la mediu, a cărei vocație este su­pra­viețuirea și profitul. Și dacă cea dintâi ne-a creat no­ble­țea firii noastre de a fi urcându-ne spre Dumnezeu, cea de-a doua a subminat și subminează în con­ti­nuare românitatea noastră.

Să supra­pu­nem peste asta dorința interna­țională de astăzi de a face o penibilă și falsă horă a unirii, în dublă contradicție, cu noi și cu alții. Noul cosmopolitism reînviat, de tip euro­pean, este absurd și pervers, aducându-mi amin­te de remarca unui om inteligent față de această pro­punere colectiv-interna­ționalistă: „Să înțeleg că eu trebuie să fiu fidel soției mele, pe când dumneata îmi propui să fiu fidel soției dumitale“.

Cât de greu este să fii, în lumea de astăzi, român. Ni s-a indus frica de propria noastră iden­titate până la paroxismul acestei cumplite stări, care a dus la rușinea de a fi român. Suprapuneți dimen­siu­nea acută a acestei cumplite boli sufletești con­tem­porane cu dimensiunea ei cronică și atunci veți descoperi cât de adevărată a fost expresia acelei tragice conștiințe a neamului nostru, numită Mihai Eminescu, când a spus că „Tara (carența) cea mai mare a poporului român este lipsa încrederii în sine“.

Așezați sub remarca aceasta cutremurător de adevărată, ființa zdrobită în per­ma­nență a românului și veți da de izvorul neîncrederii lui permanente în sine. Acest gol fatal care ne putea scoate în istorie, a fost în schimb salvat în veac printr-un singur lucru: incredibila lui consecvență în propria-i credință în Dumnezeu. Și totuși pentru alții astăzi nu mai este oportun să fii român. Numărul lor se mărește tacit pe zi ce trece. Nu este o noutate. Aces­te devieri de la pro­pria condiție s-au mai în­tâmplat în istoria noas­tră. Îmi aduc aminte tot de ceea ce spunea într-un discurs al său, B.P. Hașdeu: „Noi am dori a lucra românește, zice oftând cos­mopolitul mascat, dar nu e oportun!“. Și tot mai de­parte genialul român basa­rabean completează: „Ne­mic mare în lume n-a prins rădăcină fără să fi avut martiri. Dacă apostolii lui Christ judecau că nu era opor­tun să se expună la tortură, omenirea ar fi ido­latră până astăzi… cine se teme a fi român totdeauna, sub pretext de oportu­ni­tate, nu e român niciodată“. Ca apoi, pe cerul confuz și încețoșat al țării să apară expresia lui profetică aducătoare de lumină: RO­MÂNUL NU MAI EXISTĂ DE ÎNDATĂ CE ÎNCE­TEAZĂ SĂ FIE ROMÂN.

Așa erau ei atunci, marii români, radicali și absoluți din dragoste de țară. Din nefericire specia aceasta de român care își declină în mod major condiția, a dis­părut astăzi. La nivel de con­știință națională, inte­lectualii noștri de azi, ali­niați cuminți la directivele Noii Ordini Interna­țio­nale, sunt, în comparație cu această rasă superioară de români dispărută, niște adevărați pitici morali. Cum să perceapă ei acea ma­ximă intensitate de trăire care l-a făcut pe Eminescu să exclame: „SAU ȚARA ACEASTA SĂ FIE ÎN ADEVĂR ROMÂNEASCĂ, SAU NICI NU MERITĂ SĂ FIE!“. Acesta este actul de naș­tere al conștiinței noas­tre de sine. De la acest strigăt al firii noastre că­tre absolut, toți românii mari care au urmat și-au declinat firesc în termeni majori condiția de a fi români.

Autor: Dan PURIC

Sursa: Revista „CERTITUDINEA”