Lucrurile se încing în Orientul Apropiat. Într-o postare trecută am „tradus” starea explozivă din Arabia Saudită prin două elemente care se văd cu ochiul liber: consolidarea puterii prinţului moştenitor Mohammed bin Salman prin eliminarea brutală a posibililor rivali şi încercarea de reînviere a spiritului naţional prin declanşarea unui război grandios.
Pentru ultimul task, de altfel, serviciile secrete saudite s-au sincronizat cu cele israeline pentru a „găsi”(a se înţelegeinventa) motive pentru acuzarea Iranului de declanşarea „marelui război”. Ceea ce ar putea părea, la prima vedere, o hachiţă a unor lideri cu minţile înfierbântate este de fapt un impas dezastruos al prezentului, iar rădăcinile sale se află ceva mai jos în istoria recentă, mai precis în 1979, anul Revoluţiei Iraniene.
Între 7 ian. 1978 şi 11 feb. 1979, mult încercatul popor iranian, zdrobit de conducerea dezastruoasă a unui şah deviant, dar total sprijinit de SUA, reuşeşte să răstoarne printr-o revoluţie religioasă întreaga situaţie politică a ţării. Revoluţia islamică aduce după sine schimbări de necrezut până atunci. În primul rând, se formează o republică pur islamică, având însă un cenzor religios. Ceea ce însă nu recunoaşte nimeni este faptul că regimul revoluţionar iranian a reuşit pentru prima dată în istorie să transforme o ţară musulmană condusă tiranic într-o democraţie autentică. Alegerile din Iran sunt corecte, temele dezbătute în campaniile electorale sunt teme de interes real, nicidecum cancanuri ieftine ca în aşa-zisele „democraţii consolidate”, iar populaţia se simte total ataşată de conducerea statului. Faptul că s-a reuşit fondarea unei democraţii populare a fost un şoc pentru întregul Orient Mijlociu, dominat ori de dinastii absurde, ori de dictatori tiranici. Cum tot spaţiul sunit are în componenţă enclave şiite, probabilitatea ca din aceste mici comunităţi să iasă o revoluţie islamică şi în lumea sunită era extrem de mare. De asemenea, la fel ca şi şiiţii din Iran, suniţii de aiurea simţeau greutatea tiraniilor din ţările lor, motiv pentru care au privit cu simpatie Revoluţia Iraniană.
Răspunsul dat de statele musulmane a fost unul atent construit de către conducătorii momentului, beneficiind de o consultanţă solidă a specialiştilor americani. În primul rând s-a întărit „controlul religios” în zonă. În unele ţări s-au format corpuri ale poliţiei ocupându-se strict de pedepsirea oricărei tentative de „ponegrire” sau nerespectare a religiei oficiale. În paralel cu aceasta s-au făcut diverse mici concesii materiale astfel încât să se elimine nemulţumirile părţii active a populaţiei. Mai mult, s-a permis la nivel semi-oficial şi uneori chiar oficial, dar mai voalat, dezvoltarea unei retorici antiamericane, cumva în linia celei a Revoluţiei Iraniene. Aceasta pentru a se motiva că, din punct de vedere doctrinar, nu există nicio diferenţă faţă de valorile Revoluţiei Iraniene şi, în plus, regimul ţării respective nu are cum să semene cu cel al şahului iranian.
Iată motivele pentru care principalii şi cei mai mediatizaţi terorişti ai lumii au fost recrutaţi din Arabia Saudită. Mai mult, identificarea discretă(mai degrabă aluzivă) în media din Vest a regimului saudit cu unul care sprijină terorismul antiamerican, este o altă faţă a propagandei pusă la punct atunci. Însă, în ciuda acestui plan destul de bine ticluit, dinastia saudită se află într-un impas teribil. Familia Saud numără aproape 15 000 de membri. În jur de 2 000 de membri sunt implicaţi direct în conducerea statului. În funcţie de nivelul la care se află, fiecare trebuie să-şi „securitizeze” un venit decent, motiv pentru care, are dreptul la mici(sau mari, în funcţie de nivel) năzdrăvănii care încalcă legea, dar aduc venituri spectaculoase. Pe de o parte e blamabil, dar, pe de altă parte, trebuie cumva să hrăneşti atâtea guri înfometate. Este cât se poate de limpede că aceasta este reţeta unui regim corupt până-n măduva oaselor, dar care se auto-susţine prin interesul tuturor ca stâlpul principal, anume familia conducătoare, să rămână puternică.
La nivelul populaţiei însă lucrurile nu se văd aşa. În ciuda terorii, a propagandei şi a supravegherii, oamenii îşi pot forma singuri o idee despre cum arată lucrurile în alte zone, iar îndepărtarea dintre familia conducătoare şi populaţie e una de mult vizibilă. Cu toate că nu se mediatizează, există numeroase sabotaje, greve, manifestaţii spontane care arată destul de limpede că lucrurile nu sunt deloc atât de verzi precum le-ar vrea regimul. Mai mult, ieşirea la lumină a informaţiilor din arhivele serviciilor secrete referitoare la arhitectura petrodolarului(SUA cumpără petrol, iar Arabia Saudită datorie americană, primind în schimb arme şi protecţie) reprezintă un stres suplimentar care face ca populaţia să fiarbă. Şi, colac peste pupăză, eşecurile militar-diplomatice din Yemen şi Siria, total imputabile politicii saudite, reprezintă tot atâtea cuie în sicriul unui regim mult prea fals pentru a nu se vedea limpede că „împăratul e gol”.
Strategia găsită de tânărul prinţ Mohammed bin Salman este una dubioasă: declanşarea unui război cu Iranul pentru a spori sentimentul naţional al cetăţenilor proprii şi pentru a recredibiliza dinastia. E ceva extrem de infantil, mai ales că se vede de la o poştă influenţa americană pentru această decizie. Neputând intra direct într-o confruntare cu Iranul, SUA preferă să împingă pionul saudit la sacrificiu.
SUA are propriile interese, urmărind, din punctul meu de vedere, transformarea în final a Arabiei Saudite într-un stat eşuat. Motivele sunt multiple, însă principalul este acela de a stopa China. Ca să înţelegem mai bine, o să vă prezint tabla de şah a lumii actuale. În 2018 se estimează că China va atinge vârful producţiei proprii de petrol. După cum se ştie, din „momentul vârfului”, scăderile de producţie urmează regula progresiei geometrice, motiv pentru care, economia chineză va fi într-o sete teribilă. Acesta este motivul strângerii relaţiilor cu Arabia Saudită, al contractelor record şi al vizitelor reciproce. Mai mult, din dorinţa de a elimina dolarul şi pentru a-şi impune yuanul în tranzacţiile internaţionale, China e dispusă să plătească bani serioşi. Dinspre Arabia Saudită lucrurile, din punct de vedere logic, se văd tot în direcţia Chinei. Politica americană de dezvoltare a exploatărilor de resurse care ar putea culmina cu autorizaţiile de forare în zona coastelor(una extrem de bogată în zăcăminte, dar cu risc ecologic pe măsură), poate asigura independenţa de resurse a SUA. Astfel încât Arabia Saudită s-ar vedea văduvită de principalul produs de export, în realitate fluidul care joacă rolul de sânge pentru dinastia conducătoare. De aceea Arabia Saudită este împinsă de realitatea economică spre cooperarea cu noua stea a economiei mondiale, China.
În această perspectivă, transformarea petrodolarului în petroyuan sau petro-altceva ar reprezenta o lovitură teribilă pentru SUA, atât ca imagine cât şi ca menţinere în linia întâi a economiei mondiale. Pe de altă parte, ascensiunea în forţă a Iranului, după recenta renunţare la embargou, ameninţă întreaga influenţă americană în Orient. S-a văzut limpede la războiul din Siria, se vede şi mai limpede în politica irakiană. Întrucât politica iraniană e una deschisă, se potriveşte de minune ţărilor din Orientul Apropiat, iar influenţa unei ţări musulmane care s-a ridicat pe propriile picioare nu are cum să fie de neluat în seamă acolo. Astfel încât pornirea unui război saudito-iranian ar putea slăbi ambele regimuri. În Iran e greu de gândit o răsturnare a puterii, însă o slăbire a ţării ar fi binevenită pentru americani. În ceea ce priveşte „ecuaţia saudită”, este limpede că intrarea într-un război s-ar sfârşi prost pentru dinastie şi ar transforma ţara într-una eşuată, pe modelul Libiei, numai bună de resetat sub alte auspicii. Astfel, toate înţelegerile cu China ar pica, iar setea teribilă a marii puteri roşii ar fi extrem de greu de satisfăcut.
Cam acestea sunt ecuaţiile geostrategice ale momentului. Din punctul meu de vedere, credinţa unora că ţările sunt piese de şah, care se supun cu indulgenţă dorinţei jucătorului, este una total falsă. Un război arabo-iranian va fi un dezastru şi, cu siguranţă, va avea capacitatea de a declanşa un conflict mondial major.
P.S. Citesc pe Reuters că Arabia Saudită a convocat în regim de urgenţă Liga Arabă pentru discutarea „problemei Iraniene”. Asta în timp ce avioanele de luptă au fost scoase din hangare.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice