Gowen a dus ”forța inovatoare a capitalismului” dincolo de ultima frontieră; e primul industriaş care a făcut un pas politic mai departe decât ceilalţi capitalişti din vremea sa: a instituţionalizat privatizarea justiției.
Capitaliştii, care „se limitau” la folosirea justiţiei lor private împotriva muncitorilor răzvrătiţi – şi făceau asta fiind încurajaţi de Stat – , foloseau poliţii private şi grupuri de ”justițiari”, care terorizau şi asasinau muncitori, mai ales când aceştia se organizau şi făceau greve, adică opreau munca şi astfel îi lipseau pe capitalişti de profit.
Afaceristul Gowen a mers mai departe şi a privatizat justiția pentru a legaliza supremația capitalului, prin asasinarea muncitorilor pe care nu-i putea subjuga să accepte înfometarea şi sclavia. A reuşit privatizarea justiţiei în urma unei conspiraţii pe care a pus-o la cale prin puterea de corupere a banilor, dar şi pentru că celelalte puteri – aparatul de stat, puterea politică, biserica catolică, presa – s-au identificat cu interesele capitalului şi le-au susţinut.
Gowen a fost un magnat care, în anii 1870, în toiul Revoluției Industriale din America de Nord, a acaparat monopolul asupra căilor ferate din estul Pennsylvaniei și a monopolizat treptat şi industria locală de minerit. Nu asta-l face special – bla-bla-ul economiștilor capitaliști (ideologi) care ridicau în slăvi „competiția”, „concurenţa”, ”piaţa liberă”, e expus azi ca minciună sfruntată nu doar de realitatea capitalismului şi imperialismului, ci chiar de oligarhii americani, care acum ridică în slăvi monopolul, pentru că „competiţia e pentru fraieri” şi „concurenţa dăunează afacerilor”. Acestea sunt realităţi dintotdeauna ale capitalismului, dar abia azi sunt recunoscute public şi de capitalişti. Oligarhii americani nu le admit însă ca realităţi care contrazic propaganda capitalistă, ci, dimpotrivă, le prezintă ca „progres”, din simplul motiv că imperialismul nu poate rezista fără ele. Fără imperialism, occidentul ar trebui să admită că sistemul pe care l-a impus lumii în ultimii 500 de ani, prin cuceriri, colonizare şi sute de milioane de oameni masacraţi şi terorizaţi, nu poate funcţiona, pentru că sursa bogăţiilor din Occident provine din furtul de capital, resurse şi din coruperea şi îndoctrinareapopulaţiilor locale, prin colonizare, să producă acest capital pentru capitaliştii imperialişti occidentali (corporaţii transnaţionale). Imperiul american este un imperiu care extrage capitaldin teritoriile ocupate pentru că acel capital reprezintă profitul şi “succesul” său. De-asta, SUA ţine aproape 200 de ţări sub ocupaţie militară. Capitaliștii occidentali și-au impus supremația prin protejarea şi mascarea monopolurilor lor. De aceea, propaganda capitalistă trebuie să le prezinte în lumina unor „mari descoperiri” şi a unor „inovaţii intelectuale”, pentru că altfel ar trebui să admită nu doar că ”competiția și concurența” au fost propagandă „pentru fraieri”, ci că anti-capitaliștii au avut dreptate când au spus că tendinţa firească a capitalului e către monopol. (1)
Gowen era înfruntat de muncitorii imigranți irlandezi care se răsculau și organizau greve, împinși de foame și de atrocitățile din minele deținute de acest magnat şi de ceilalţi capitalişti, pe care, ulterior, Gowen i-a înghiţit treptat.
În „Joia neagră”, pe 21 iunie 1877, în urma unor procese politice criminale, 10 mineri irlandezi, condamnaţi pentru asasinarea mai multor oficiali din mine, au fost spânzuraţi pentru aceste crime pe care nu ei le-au comis. Au fost spânzurați pentru că ei erau cei care-i organizau pe muncitorii imigranți irlandezi să lupte cu capitalistul Gowen. În următorii doi ani, încă 10 muncitori irlandezi au fost spânzurați. Un exemplu clar despre ce înseamnă război de clasă, care reprezintă sistemul nervos al capitalismului.
57 de şefi şi operatori de mine au fost omorâţi între 1863 şi 1867, dar numai acestea au fost considerate crime care trebuia condamnate. Unii dintre aceștia au fost omorâți de spionii infiltrați de capitaliști să-i atragă în capcană pe liderii muncitorilor; altele au fost comise de muncitorii care își apărau familiile de șefii de mine, dar crimele nu au fost comise de organizatorii muncitorilor, care au fost spânzurați pentru ele. De altfel, cel văzut ca fiind ”capul teroriștilor”, John Kehoe, a și fost grațiat de o comisie la care a făcut apel. Dar decizia a fost anulată după câteva luni de o altă comisie, pentru că, așa cum a scris New York Times, dacă nu ar fi fost spânzurat și el,
“Lecţia dată prin pedepsirea ”Molly Maguires” ar fi fost lipsită de o mare parte din teroarea şi puterea ei de a impresiona, dacă eforturile energice şi persistente făcute în numele lui Kehoe, reputatul rege al organizaţiei, ar fi dus la salvarea lui de la moarte prin spânzurare. Dacă ar fi reuşit să-i comute pedeapsa de la moarte prin spânzurare la închisoare pe viaţă, puterea pedepsei de a-i intimida clanul de criminali ar fi fost mult mai mică, iar şarpele Molly Maguire-ismului, a cărui limbă și colți veninoși erau reprezentați de el, ar fi fost doar amuțit, dar nu şi ucis… ” Dincolo de obiectivismul deontologic al acestei relatări, problema e că John Kohoe nu era „regele” organizaţiei incriminate şi nici organizaţia incriminată nu exista.
Între 1863 şi 1870, în minele din estul Pennsylvania, au fost ucişi peste 500 de muncitori, iar peste 1.600 au fost mutilaţi sau răniţi grav, din vina capitaliştilor şi şefilor de mine – dar nimeni nu a considerat că acestea au fost crime, pentru că muncitorii erau reduşi la statutul unor mărfuri care puteau fi „risipite” oricum doreau capitaliştii. Muncitorii erau proprietatea privată a capitaliştilor. Viaţa muncitorilor, transformată în marfă, nu primea nici măcar valoarea muncii lor – cărbunele pe care ei îl extrăgeau din mină.
Procesele și execuțiile s-au desfășurat după metoda instituită cu secole înainte de inchizițiacatolică: inchizitorii prindeau victimele, le torturau pentru a extrage confesiuni, și le predau statului al cărui rol era limitat la executarea pedepsei care fusese decisă de inchizitori – arderea pe rug sau decapitarea. În regiunea minieră din estul Pennsylvaniei, pe post de inchizitori au fost capitaliştii şi agenţii lor privaţi.
Istoricul Harold Aurand a vorbit astfel despre justiţia privatizată de, şi pentru magnatul capitalist:
“A fost una dintre cele mai uluitoare capitulări de suveranitate din istoria Americii de nord. O corporaţie privată a declanşat o anchetă printr-o agenţie de detectivi particulari; o poliţie privată i-a arestat pe presupuşii infractori; procurorii companiei miniere i-au pus sub acuzare. Statul a oferit doar sala de judecată şi călăul care i-a spânzurat” (pe muncitori).
Dar de ce ar fi avut nevoie Gowen de privatizarea justiției în condițiile în care oricum capitaliștii controlau justiția de stat și o foloseau fără reținere pentru a distruge organizațiile muncitorilor și pentru a-i asasina? Pentru că Gowen a vrut să arate exact ce înseamnă puterea capitalistă. A vrut să-şi câştige statutul de „Attila al minelor din Pennsylvania” care i-a nimicit pe muncitorii din mine, pentru că doar asta – nu neapărat banii – îi putea aduce admiraţia și respectul în rândul clasei capitaliștilor.
Muncitorii au fost condamnaţi practic înainte ca sentinţa proceselor politice să fie pronunţată. Condamnarea formală a fost precedată şi însoţită de o campanie de propagandă în urma căreia publicul american a fost convins că muncitorii, imigranți irlandezi, erau „teroriști” și că făceau parte dintr-o organizație secretă, “Molly Maguire”. Doar că această organizaţie nu exista în realitate în Pennsylvania.
Timp de 100 de ani, istoria oficială a asasinării în masă a organizatorilor muncitorilor irlandezi din minele din Pennsylvania a fost scrisă tocmai de cei care i-au asasinat, adică de învingători. Învingătorii au fost comunitatea de afaceri, puterea politică, biserica catolică şi presa, iar varianta lor a devenit istoria oficială a organizaţiei ”Molly Maguire”, pe care au prezentat-o ca fiind o asociație secretă a ”irlandezilor terorişti şi criminali”.
Abia după 100 de ani, investigaţii istorice timide au scos la iveală conspiraţia criminală a capitaliştilor împotriva muncitorilor irlandezi. Existența organizaţiei „Molly Maguire” în Pennsylvania a fost inventată de Gowen şi promovată de presă pentru a discreta și distruge organizarea muncitorilor care amenința supremația clasei bogaților, dar și pentru a motiva asasinarea în masă a liderilor muncitorilor cu scopul de a inhiba orice rezistență a muncitorilor în fața capitalismului.
În 1995, un istoric a recunoscut:
„Inventând organizația Molly Maguire, patronii sperau să sugrume o mişcare care devenea din ce în ce mai puternică în rândul muncitorilor disperați. Conspirând împotriva muncitorilor, patronii minelor au folosit poliția privată, o agenţie privată de detectivi, puterea legislativă, presa, aparatul judiciar de stat şi biserica catolică.”
După câteva decenii, represiunile de acest tip împotriva clasei muncitoare vor primi numele de fascism. Mijloacele folosite de capitaliștii americani în mod obișnuit împotriva oricărei încercări de organizare și rezistență din partea clasei muncitoare dovedesc însă faptul căfascismul e inerent capitalismului și că e mascat doar de aparențele pe care capitaliștii le-au acceptat ca concesii – de neiertat – făcute clasei muncitoare, pentru că altfel nu puteau să-și prezinte dominaţia ca „libertate”, „democraţie”, „stat de drept”, „progres”, „dezvoltare”.
În perioada în care capitaliştii au inventat existenţa organizaţiei Molly Maguire din Pennsylvania (1860-1870), minerii irlandezi recurgeau la acte de violenţă sporadice împotriva celor care-i asupreau. Actele de violenţă erau consecința suprimării răzmeriţelor minerilor faţă de condiţiile din mine şi față de nedreptăţile zilnice pe care le îndurau. Abia după 100 de ani, unii istorici au recunoscut că aceste violenţe erau motivate de condiţiile sinistre din mine. Dar pentru a masca opresiunea şi exploatarea minerilor, forţele capitaliste, politice, religioase şi presa au prezentat aceste violenţe ca făcând parte dintr-o conspiraţie teroristă, pe care ei au inventat-o. De fapt, acuzatorii sunt cei care au organizat conspiraţia criminală împotriva muncitorilor.
Muncitorii din mine evadaseră din Irlanda pentru a scăpa de genocidul comis de colonizatorii britanici împotriva populaţiei locale, prin înfometare premeditată şi sistematică. Politica imperiului britanic de înfometare a irlandezilor între 1846 şi 1852 – cunoscută oficial cafoametea din Irlanda -, barbaria colonizatorilor britanici, abuzurile zilnice comise împotriva ţăranilor, cărora britanicii şi moşierii irlandezi le furau constant pământurile şi îi evacuau forţat din case, sărăcia cruntă, prigoana pe care o îndurau din partea bisericilor catolice şi protestante au determinat un exod al irlandezilor din Irlanda. Sute de mii de irlandezi au fugit în America, pentru a supraviețui. În Irlanda, secolele de represiune, crime și abuzuri din partea britanicilor i-au împins pe irlandezi să-și formeze organizații secrete în toată țara. Acestea erau singura formă de auto-apărare a țăranilor irlandezi de barbarii colonizatori britanici. Imigranții irlandezi au format astfel de societăți secrete și după ce au emigrat în America de nord.
Capitaliștii americani aveau nevoie de imigranți să muncească în mine, pentru că industrializarea rapidă dintre 1840 şi 1860 și necesităţile Războiului Civil au creat “o foame insaţiabilă de cărbune.”
Dar odată ajunşi în America, muncitorii irlandezi au dat fix peste dușmanii cu care se luptaseră în Irlanda: englezii și scoțienii. „În Irlanda, englezii si scotienii erau moşieri şi agenţi; în Pennsylvania erau proprietari de mine şi şefi de mine.”
Irlandezii speraseră că în America nu vor îndura din partea acestora opresiunea din Irlanda. Curând aveau să afle pe pielea lor că au sperat degeaba. “Rapid, regiunea minieră s-a împărțit după liniile etnice care respectau şi ierarhia claselor sociale“: englezii şi scoţienii erau clasa proprietarilor asupritori, iar irlandezii erau clasa muncitoare, asuprită.
Pentru că nu aveau altă formă de a se proteja şi rezista, irlandezii din estul Pennsylvaniei s-au îndreptat către o societate secretă, Vechea Ordine a Hibernienilor.
Capitaliştii au prezentat această organizaţie ca fiind „Molly Maguire”, pentru că Vechea Ordine a Hibernienilor nu spunea nimic nimănui și nu putea fi acuzată de nimic. Organizaţia Molly Maguire nu exista în Pennsylvania. Existase însă în Irlanda şi a fost una dintre armele cele mai de temut ale irlandezilor împotriva colonizatorilor britanici. Organizația a primit numele unei femei sărace evacuată cu forța din casă de britanicii care i-au furat pământul. În Irlanda, scopul organizației Molly Maguire era să-i apere pe țăranii irlandezi de atacurile colonizatorilor. Organizația a căpătat faima unei legende, mai ales pentru că britanicii tremurau de frică atunci când auzeau de ea. Numele Molly Maguire avea o rezonanţă puternică în rândul englezilor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Cum în America englezii controlau total mijloacele prin care circulau informaţiile, această organizaţie a putut fi prezentată ca fiind o bandă de criminali, formată din indivizi care omorau fără motiv, de dragul de a ucide şi pentru a băga spaima în oameni. Simpla asociere a muncitorilor irlandezi, care se răsculaseră în faţa tiraniei lui Gowen, cu numele organizaţiei Molly Maguire avea forţa de a-i stigmatiza ca „terorişti” „sălbatici” în ochii clasei capitaliste din Pennsylvania. Capitaliştii aveau nevoie să-i criminalizeze pe muncitorii răsculaţi pentru a ascunde opresiunea zilnică împotriva imigranţilor irlandezi care munceau în minele lor. Capitaliştii nu puteau permite ca publicul să afle că, de fapt, ei erau agresorii şi că era vorba de un conflict de muncă, parte a unui unui război de clasă crâncen, în care muncitorii imigranţi irlandezi mureau cu sutele.
Ce e uluitor e că muncitorii irlandezi au îndurat foamea şi condiţiile odioase şi criminale în care munceau, fără a riposta altfel decât pledându-şi cauza în faţa unei clase de capitalişti care îi ura cu entuziasm. Muncitorii s-au răsculat abia în 1863 când o lege federală a fost ultima picătură. Această lege le dădea puterea englezilor – care erau şi patroni de mine şi şefii centrelor de recrutare – să-i răpească pe muncitorii irlandezi și să-i trimită pe front, în războiul civil dintre nord și sud. Muncitorii nu-şi puteau abandona familiile – care locuiau în bordeie deţinute de companiile miniere – fiind conştienţi că dacă ar fi fost ucişi pe front, familiile lor ar fi fost aruncate în stradă, fără nici un sprijin. Actele de violenţă la care au recurs împotriva celor care-i răpeau pentru front au fost, de fapt, acte de apărare a propriilor lor familii.
Între 1863 și 1867, imigranții irlandezi au ucis 57 de şefi de mine şi şefi ai consiliilor de recrutare (englezi şi scoţieni), care încercau să-i recruteze cu forţa pentru a-i trimite în armata unionistă. Ironia le scapă multor istorici şi azi: muncitorii imgranţi irlandezi, care erau efectivi sclavii magnatului Gowen, erau răpiţi şi trimişi să lupte împotriva sudiştilor, şi ei stăpâni de plantaţii pe care sclavii răpiţi din Africa munceau forţat, sub ameninţarea torturii şi mutilării, până mureau.
După război, violenţele au continuat cu o intensitate redusă, dar nu în mod organizat și nu în urma unei conspirații, ci ca acte disperate în urma violențelor mult mai crunte pe care le îndurau zilnic. Unele crime au fost comise chiar de cei care i-au acuzat ulterior pe liderii muncitorilor cu scopul de a le distruge puterea de a se opune și lupta cu capitaliștii.
Presa americană a susținut masacrarea muncitorilor tocmai pentru că aceștia încercau să se organizeze și să opună rezistenţă capitaliștilor, pentru că cereau salarii de supraviețuire și condiții mai puțin ucigătoare în mine. Ce „terorişti”!
”Sindicaliştii din Anglia (nt: de fapt erau din Irlanda, dar represiunea irlandezilor trebuia folosită pentru a-i intimida și pe organizatorii muncitorilor din Anglia) au recurs la crimă, asasinate si incendieri, pentru a împlânta teroarea în inimile celor care li se opuneau (nt: adică ale capitaliștilor). Această rădăcină a răului a fost sădită în solul Americii, iar acum îi vedem roadele în regiunile miniere din Pennsylvania. Acum e momentul ca acești ticăloși netrebnici (nt: muncitorii) să fie exterminați.”
Foarte relevant, New York Times nu considera o oroare faptul că şefii şi patronii minelor îi trimiteau conştient pe muncitori la moarte sigură în mine. În provincia Schuylkill într-o perioadă de 7 ani, 566 de mineri au fost ucişi în explozii sau au fost înghiţiţi de vii de pământul care se surpa peste ei. Alţi 1.655 au fost mutilaţi sau grav răniţi. Asta înseamnă 2.000 de familii de imigranţi irlandezi distruse, dintr-un total care nu se număra în zeci de mii. Pe 6 septembrie 1869, un incendiu izbucnit la mina Avondale, din Luzerne, a ucis 110 mineri. Familiile au acuzat compania minieră de crima în masă pentru că aceasta a refuzat finanţeze o ieşire de urgență din mină.
Pentru presa americană era firesc ca muncitorii din mine să fie sacrificaţi pentru profitul capitaliştilor. Nici un ziar american nu deplângea ororile la care erau supuşi muncitorii din mine şi condiţiile înfiorătoare în care erau obligaţi să muncească şi să trăiască. Proprietarii de mine, fără nici o excepţie, au refuzat ani la rând să instaleze ieşiri de urgenţă, sisteme de ventilare şi să securizeze pereţii minelor. Această realitate a fost ignorată cu desăvârşire de New York Times care cerea exterminarea muncitorilor.
Unul dintre muncitori a spus de unde provenea furia muncitorilor: “Din salarii nu puteai supraviețui. Condiţiile de muncă erau crâncene. Numărul celor morţi, mutilați sau răniți serios creștea de la an la an cu sutele.”
Din acest motiv, capitaliștii și presa au făcut tot ce-au putut pentru a ascunde faptul că muncitorii luptau pentru viața lor și i-au portretizat ca fiind un grup de infractori, mânați de ”lăcomie și răzbunare personală”.
Irlandezii care fugiseră de genocidul comis de britanici împotriva lor în Irlanda găseau în America o situaţie la fel de insuportabilă ca cea din Irlanda distrusă de foametea organizată de britanici. Condiţiile din minele Pennsylvania erau înfiorătoare – reglementările pentru siguranţa muncitorilor nu existau sau erau ignorate pentru a nu ciupi din profitul capitaliştilor; minerii erau obligaţi să-şi aducă şi băieţii să spargă cărbune încă de la 6 ani; familiile trăiau în bordeie care erau deţinute de companiile miniere şi nu aveau voie să cumpere produse decât de la magazinele deținute de companiile miniere. Familiile minerilor morți sau mutilați nu primeau nici un fel de sprijin în afară de câțiva dolari, dacă-i primeau vreodată. Șefii minerilor comiteau zilnic abuzuri împotriva muncitorilor și subevaluau calitatea cărbunelui pentru a-i plăti mai puţin.
Istoricul Anthony Bimba a admis că violența minerilor împotriva șefilor din mine era determinată de condițiile de muncă care le erau impuse muncitorilor: ”Ororile muncii din mine sunt literalmente de nedescris. Viaţa minerilor şi integritatea lor fizică erau la mâna operatorilor de mine, care se opuneau cu vehemenţă oricărei reglementări care să-i apere pe mineri de pericolul din mine.”
Organizaţiile muncitorilor, de tip sindical, au fost etichetate de capitalişti şi de presă ca fiind “teroriste”, iar ziarele influente cereau distrugerea lor.
New York Times a cerut insistent exterminarea muncitorilor oranizaţi, despre care spunea că ar face parte din organizaţia de temut „Molly Maguire”: ”Autoritățile din Pennsylvania au o datorie față de civilizaţie să extermine această cangrenă otrăvitoare”. Postville Evening Chronicle a cerut bandelor de justiţiari capitalişti să-i lichideze pe loc pe muncitorii organizaţi, iar Tamaqua Courier a cerut ca asasinarea muncitorilor să fie ”rapidă și groaznică”.
În ciuda propagandei și a represiunii sângeroase, „militantii irlandezi pentru drepturile muncitorilor au continuat lupta împotriva exploatării amarnice, a tiraniei şi a terorii.”
Imigranţii irlandezi erau catolici, dar ierarhia bisericii catolice era categoric împotriva minerilor care luptau pentru drepturile lor, aşa cum şi în Irlanda biserica catolică s-a situat de partea colonizatorilor protestanţi şi a dus campanii împotriva ţăranilor irlandezi care opuneau rezistenţă barbarilor colonizatori britanici. În consecinţă, în Irlanda, cei din Molly Maguire atacau bisericile catolice, iar ierarhia romano-catolică considera această organizaţie secretă ca pe un duşman care trebuia distrus. În Irlanda, biserica catolică a interzis societăţile secrete, care erau singura formă de rezistenţă a ţăranilor irlandezi împotriva britanicilor. Când presa i-a prezentat pe muncitorii din minele din Pennsylvania ca fiind „Molly Maguire”, biserica catolică din America s-a dezlănţuit împotriva lor. Arhiepiscopul catolic din Pennsylvania a fost informat că un spion – un catolic din Ulster – a fost infiltrat printre muncitorii irlandezi pentru a le înscena condamnările la moarte, dar nu i-a avertizat pe muncitori, dimpotrivă i-a excomunicat, pentru a-i lipsi de orice sprijin din partea comunităţii. Magnatul Gowen s-a folosit de faptul că muncitorii au fost excomunicaţi pentru a-i putea asasina mai uşor.
După ce a obținut monopolul asupra căilor ferate, Frank Gowen începuse să-şi consolideze şi monopolul asupra minelor. Dar foametea și sărăcia la care îi supunea pe muncitorii din mine nu erau destul de puternice pentru a-i ține în subjugare disciplinată. În consecinţă, frica şi teroarea prin care muncitorii trebuia subjugaţi şi disciplinaţi trebuia să fie mai groaznice decât foamea care îi împingea să lupte împotriva puternicul magnat pentru o felie de pâine.
Gowen a fost un vizionar capitalist și din alt motiv, care defineşte chiar şi azi represiunea împotriva clasei muncitoare şi a stângii. E printre primii care a inventat, fabricat și instituționalizat propaganda care îi identifica pe muncitorii care luptau pentru drepturile lor ca fiind ”teroriști”. (Ulterior și Hitler i-a considerat pe socialişti, comunişti şi anarhişti ca fiind ”terorişti”, și Franco, și Pinochet, iar această etichetă e păstrată de aparatele de stat chiar şi în zilele noastre. Primul „război împotriva terorii” nu a fost brandul sub care SUA şi-a reluat ofensiva imperialistă după 11 septembrie 2001, ci a fost cel dus de Nixon, de Kissinger şi de slugile lor din Chile împotriva socialiştilor în anii 1970. Expresia ”război împotriva terorii” a fost prima dată folosită chiar de Kissinger în memoriile sale, pentru a justifica teroarea dezlănțuită împotriva poplației din Chile pentru a o converti la ”miracolul economiei de piață”, prin torturarea și asasinarea a zeci de mii de socialiști care se opuneau acestei convertiri executate de dictatura fascistă a lui Pinochet.)
Pentru a-și promova propaganda care îi transforma pe muncitori în „terorişti”, Gowen a avut sprijinul total și entuziast al presei americane. Pentru a-i asasina pe muncitori, Gowen a privatizat justiţia.
Cum a făcut asta?
Gowen a inventat existenţa unei organizaţii teroriste (Molly Maguire), pentru a-i acuza pe muncitorii pe care dorea să-i elimine de apartenenţa la ea. Apoi a cumpărat, cu şpăgi, legi de la parlamentari (azi această formă de corupţie e legalizată ca „lobby”). Aceste legi i-au permis să recruteze o forţă de poliţie privată. Poliţia privată funcţiona ca inchiziţia sa personală: poliţaii erau extrem de brutali şi violenţi, aveau voie să intre peste oricine în casă, să-l răpească, să-l ducă în arest, să-l „interogheze” (apelând la bătăi şi tortură, de obicei) ca să extragă confesiuni de la victimă referitoare la crime pe care respectivul/a nu le-a comis. Cum capitalisul, care-i era stăpân, luase decizia politică să scape de el, victima capturată de poliţia privată trebuia pedepsită.
În teorie, puterile poliţiei private erau limitate la protejarea minei şi a proprietăţii căilor ferate, dar în realitate nu exista nici o limită. Când poliţiştii privaţi erau trimişi după un suspect, năvăleau peste el în casă, îl duceau cu forţa în arest, unde îl interogau. Poliţiştii privaţi extrăgeau „mărturisiri” (prin tortură şi bătăi) de la victima lor şi apoi îi asistau pe procurorii privaţi să-i pună sub acuzare.
Nici asemenea putere absolută asupra vieţii muncitorilor nu l-a mulţumit pe Gowen, pentru că lichidarea lor trebuia făcută ca operaţiune politică şi de stat (adică a clasei bogaţilor) pentru ca muncitorii să nu mai îndrăznească să se opună vreodată. Aşa că a angajat una dintre cele mai criminale agenții de asasini plătiţi din acea vreme (un fel de Blackwater modern), Agenţia de detectivi particulari Pinkerton, care se va specializa ulterior în asasinate şi conspiraţii împotriva muncitorilor, şi va deveni faimoasă în anii 1920-1930, când a participat în forţă la distrugerea IWW. Această agenţie a fost ulterior absorbită de statul federal american şi s-a dezvoltat în ceea ce e azi cunoscut ca FBI.
Gowen a folosit această agenţie pentru a plasa agenţi secreţi care i-au spionat pe muncitori şi i-au atras în capcane, pentru a-i putea acuza ulterior de crime (acest comportament e azi procedură standard pentru poliţie şi pentru aparatele de forţă ale statelor, în special împotriva celor care luptă împotriva capitalismului în societăţile occidentale; în ţările colonizate aceşti oameni sunt de regulă asasinaţi cu impunitate).
Când agenţii secreţi ai lui Gowen nu-şi puteau atrage victimele în capcană, comiteau ei singuri crime pe care le puneau în cârca organizatorilor muncitorilor.
Procesele se derulau astfel:
- procurorul care a cerut condamnarea la moartea a liderilor muncitorilor pe care-i acuza de „terorism” era tocmai Gowen, magnatul care deţinea monopolul asupra minelor şi căilor ferate; procurorul astfel cerea moartea celor care erau în conflict direct cu interesul său de-a-şi mări profitul.
- martorul principal al acuzării a fost agentul infiltrat de Gowen să-i spioneze pe muncitori, şi să-i atragă în capcana comiterii unor crime pentru ca muncitorii să poată fi condamnaţi la moarte. Martorul acuzării a comis el însuşi cel puţin două dintre crimele de care erau acuzaţi muncitorii.
- juraţii erau selectaţi dintre alţi imigranţi din alte regiuni care nici măcar nu vorbeau sau înţelegeau engleza.
– presa cerea constant exterminarea liderilor minerilor, ducând campanii împotriva muncitorilor pe care îi prezenta ca asasini şi nu ca pe oameni care erau exploataţi la sânge tocmai de capitalistul care le ceruse condamnarea la moarte.
Timp de 100 de ani, capitaliştii şi istoricii lor l-au prezentat pe spionul ageției Pinkerton, care i-a spionat pe muncitorii irlandezi, James McParlan, ca pe un erou. Recent însă documentele au arătat nu doar că acesta era un agent provocator, dar era şi asasin.
Istoricul Anthony Bimba povesteşte cum acţionau agenţii Pinkerton:
“Este clar că agenții Pinkerton nu s-au limitat să-i spioneze pe muncitori și că nu s-au limitat nici la a acţiona doar ca agenți provocatori. Când nu puteau descoperi nimic, și când minciunile pe care le inventau nu îi ajutau să însceneze nimic, ei înșuși comiteau crimele pe care ulterior le puneau în cârca minerilor.”
Acuzațiile împotriva muncitorilor din mine s-au bazat pe mărturiile lui McParlan, care, în timpul proceselor, s-a lăudat nu doar că a știut de planurile de asasinare, dar că a lăsat crimele să aibă loc pentru a aduna dovezi împotriva „teroriştilor Molly Maguire”.
Așa funcționează în mod ideal justiția privată capitalistă: Muncitorii au fost arestaţi de poliţia privată a lui Gowen, condamnaţi la moarte de justiţia privatizată a lui Gowen. Statul i-a executat.
Spune un istoric: ”Faptul că președintele companiei de căi ferate a angajat agenți Pinkerton, pentru a-i spiona pe muncitori, și tot el a fost procuror în procesele în care aceştia au fost condamnaţi arată ce fel de justiție era practicată în regiunea minieră în deceniul 1870.”
„Domnia terorii celor din Molly Maguire a luat sfârșit. Actele lor au fost consemnate de istorie. Domnia lor a fost una sângeroasă. În zilele lor de glorie și putere, nici un rege nu a fost mai puternic, nici un despot nu a fost mai crud și mai nemilos. Au ținut comunitățile în teroare , au sfidat legea cu răutate , au distrus proprietatea și s-au jucat cu viața umană.”
Exterminarea muncitorilor „terorişti” din organizaţia inexistentă Molly Maguire a fost cel mai edificator exemplu de justiție privatizată dintr-un stat modern, dar nu singurul. Tot pentru a apăra interesele private ale capitaliştilor, statele „democratice” au conspirat cu capitaliştii pentru a comite asasinate politice în urma cărora au fost ucişi mulţi anarhisti, comunisti, socialisti, care luptau pentru eliberarea clasei muncitoare de condiţia de proletar si din sclavia salarială. Câteva exemple în acest sens sunt Haymarket, Sacco şi Vanzetti, Fracisco Ferrer.
Sursa principală pentru informaţiile de mai sus e asta, iar celelalte au linkurile ataşate în interiorul textului. Modul în care Gowen i-a transformat pe muncitori în „terorişti” şi detalii despre cei din gaşca Hayek-Cato-Koch care şi-au intensificat propaganda începută în anii 1970 pentru privatizarea justiţiei şi a poliţiei, găsiţi în traducerea acestui articol, scris de un jurnalist din SUA.
Privatizarea justiției pecetluiește dictatura capitalului
Scopul politicii de privatizare este acapararea totală de către o minoritate bogată şi puternică, care controlează capitalul, a tuturor funcţiilor şi instituţiilor statului (care oricum reprezintă instrumentul de perpetuare a societății de clasă), în interesul menținerii dominației clasei capitaliste asupra societății.
Urgența capitalului detemină clasa capitalistă să înghită statul pentru a elimina puținele mecanisme de apărare rămase populațiilor în fața agresiunii capitalului; aceste mecanisme sunt cunoscute ca drepturi (civile, sociale, politice, dar, în capitalism, nu și de reproducere a vieţii, ci doar de reproducere a capitalului).
Canibalizarea statului de către capital nu are scopul de a distruge mecanismele de control și represiune ale statului, ci de a le transfera în mâinile deținătorilor de capital, pentru a fi folosite exclusiv ca arme de control şi represiune totalitară împotriva populaţiilor. Motivul ține de singura logică pe care o cunoaște capitalul: minoritatea capitalistă neagă majorității mijloacele de a-şi asigura existența, dreptul la viaţă şi dreptul de a se apăra de agresiunile și violența capitalului.
Scopul privatizării este un atac final și ireversibil al războiului dus de clasa capitalistăîmpotriva clasei muncitoare, împotriva ”sclavilor care au fost învățați că au drepturi”. Acuzaţia împotriva claselor de jos că au învăţat că au drepturi a fost adusă împotriva stângii de mulţi filosofi europeni – mai sus e citat Nietzche. E relevant că marii gânditori europeni au susţinut mereu că muncitorii trebuie învăţaţi de alţii. Societăţile de clasă sunt clădite pe negarea capacității muncitorilor de a gândi. Filosofia de clasă europeană şi marea cultură europeană sunt clădite și ele pe această aberație. E şi motivul pentru care “Întregul vis al democraţiei (reprezentative) e să aducă proletariatul la nivelul de prostie atins de burghezie” (Gustave Flaubert).
„Gânditorii” de clasă europeni au fost incapabili să priceapă măcar realitatea din jurul lor: muncitorii au fost cei care au format stânga. În secolul 18, în paralel cu lupta neîncetată a sclavilor de pe plantaţii împotriva stăpânilor de sclavi din coloniile din America, în Anglia, muncitorii au luptat decenii la rând pentru abolirea sclaviei în Anglia, , nu filosofii sau bisericile creştine. În secolul 19, muncitorii erau cei care-i învăţau pe cei de stânga ce înseamnă luptaîmpotriva capitalismului. În secolul 20, muncitorii au fost cei care au dărâmat castelul de nisip al gândirii de clasă occidentale, când au exprimat în cuvinte realitatea pe care o neagă constant capitalismul: „Dreptul la viaţă e mai important decât proprietatea privată”, şi au muritpentru asta. Muncitorii şi ţăranii sunt cei care au învins 3 imperii europene în prima revoluţie reuşită – cea din Haiti de acum 200 de ani – şi au interzis sclavia pentru prima dată în istoria omenirii, în mod explicit, scriind asta în constituţia revoluţionară a Haiti. Muncitorii şi ţăranii sunt singurii care au umilit imperiul american, învingând armata americană care invadase Vietnamul. Muncitorii şi ţăranii sunt cei au luptat mereu împotriva colonialismului şi imperialismului, nu gânditori de clasă europeni care justificau şi justifică şi azi aceste orori.
De fapt, ce nu pot admite „gânditorii” de clasă europeni e că stânga e cea care mereu a fost învăţată de clasa muncitoare. De la muncitori şi de la ţărani, stânga a învăţat că nimeni nu are dreptul să condiționeze existența nimănui şi că viața nu poate fi redusă la şi distrusă de reproducerea capitalului.
Faptul că cei de stânga au conceptualizat lupta muncitorilor – pentru a le explica şi capitaliştilor ce e capitalismul – e crima impardonabilă comisă de ei, în viziunea marilor gânditori de clasă europeni, care sunt idolatrizaţi de clasele conducătoare pentru că au ideologizat rasismul, sclavia și teroarea împotriva sărăciților, și care au pledat inclusiv pentru exploatarea la sânge a copiilor de 3-4 ani pentru îmbogăţirea capitaliştilor.
Dacă se întâmplă să gândeşti că e o atrocitate să negi dreptul la hrană al oricui, comiţi un act care te aruncă în afara societăţii civilizate (aici e un link către un site care se pretinde ”de stânga”, dar aparține unor neoliberali, unde o gânditoare de dreapta îi acuză pe stângişti că suferă de o “problemă psihiatrică”; această mentalitate nu arată doar că negarea dreptuluioamenilor la viaţă, la hrană, la sănătate e considerat moral de către dreapta, ci mai ales că, după mintea celor de dreapta, cei care suferă de afecțiuni psihice ar trebui excluși din societatea capitalistă, atât de ”liberă și progresistă” că până și copiii ajung să se sinucidă).
Eşti respectabil, dacă susţii ideologia care consideră că un părinte are dreptul să-şi lase copilul cu disabilităţi să moară de foame. Într-adevăr, dacă susţii aşa ceva, eşti un mare „apărător al „libertăţii” (a se citi, tiraniei) capitalului şi un fascist. Într-adevăr, eşti un mare mare vizionar de dreapta, dacă susţii că părinţii trebuie să-şi vândă copii la piaţă, ca şi cum ar vinde cartofi. Transformarea copiilor în mărfuri face parte din politica de convertire la capitalism şi e practicată peste tot, cu intensități diferite. Cea mai avansată a fost Elveţia care îi vindea pe copii ca sclavi, la licitaţii, în pieţe, o practică folosită anterior în patria captalismului, Anglia, chiar şi în secolul 19. Anglia vindea doar copiii pe care îi criminaliza anterior – cei care dormeau pe străzi şi orfanii – şi dacă nu se găsea nimeni să-i cumpere pentru a-i exploata la muncă, aceştia erau omorâţi. “Marfa” proastă se aruncă. Eşti un vizionar de dreapta dacă susţii că oamenii încovoiaţi de muncă şi îmbolnăviţi de muncă şi sărăcie trebuie abandonaţi să moară la porţile spitalelor sau prin şanţuri, pentru ca tu, un mare etic capitalist, să poţi privatiza accesul public la sănătate. Fascismul e reflexul de gândire firesc pentru cei de dreapta. Eşti un fascist dacă, atunci când 60 de oameni sunt arşi de vii din lăcomia unor capitalişti – iar moartea lor e folosită ca ”o pleaşcă” de imperialişti -, prima ta grijă e să victimizezi mecanismul opresiv care a provocat carnagiul și să ceri şi mai multă „libertate” (a se citi tiranie) pentru acest mecanism. Nu ești orice fel de fascist, ci unul care e pus într-o funcţie cu putere de decizie asupra vieții altor oameni şi salutat de toată propaganda capitalistă. Ești și o slugă imperialistă – un statut compatibil pe deplin cu cel de fascist şi o maşinărie capitalistă golită de orice poate fi numit viaţă.
Din anii 1970, după mişcările sociale care au avut un caracter global și au contestat domnia capitalistă, minoritatea extremistă a capitaliştilor, care controlează aparatele de stat şi caredomină spectrul politic din Occident, a intrat în panică. Și-a reluat contra-revoluţia cu o ferocitate care a rezultat în războaie, masacre în masă, dictaturi fasciste şi atacuri de zi cu ziîmpotriva clasei muncitoare. Războiul economic dus de această minoritate este susținut de o maşinărie gigantică de propagandă. Se manifestă prin atacarea a teritorii întregi de către FMI şi de armatele statelor occidentale, prin colonizarea, îndoctrinarea şi convertirea populaţiilor atacate la sclavie capitalistă. Aceste atacuri nu vizează doar privatizarea resurselor, teritoriilor, populaţiilor ca atare (România a ”vândut” în Occident între 3 şi 5 milioane de muncitori ieftini doar în ultimii 20 de ani şi a oferit biruri în capital imperiului american care se ridică la 400 de miliarde de dolari, doar capitalul extras prin bănci), ci și privatizarea mijloacelor prin care populația are acces la informații și la cunoaștere. Acest război se manifestă și prin distrugerea sistematică a concesiilor făcute de capitaliști acum 150 de ani, sub presiunea clasei muncitoare, cunoscute ca „drepturi”, ”stat de drept”, ”justiție independentă”, ”democrație reprezentativă”. Aceste atacuri au o motivație ideologică, dovedită în Chile, pentru că inevitabil, ”democrația duce la socialism” (Marx).
Scopul capitaliștilor nu a fost niciodată dreptatea socială, dimpotrivă. Pentru a subjuga total populațiile, ei nu urmăresc doar privatizarea resurselor, industriei, activităților de reproducere a vieţii (adică acele activități productive îndreptate spre necesitățile comunităților, nu spre profitul unei minorități; economia despre care vorbesc capitaliștii toată ziua înseamnă exclusiv activitatea productivă care reproduce capitalul), transportului, educaţiei, sănătăţii, chiar şi a sângelui, ci mai ales privatizarea „justiţiei”. Aceasta e ultima frontieră a cărei trecere va pecetlui dictatura totală a capitalului asupra populațiilor.
Doar o justiţie privatizată le poate garanta capitaliştilor domnia totalitară şi fascistă, ca „lideri naturali”, şi le poate asigura „drepturile lor naturale” asupra celorlalţi. Ce înseamnă „drepturile naturale” pentru care pledează capitaliştii? Capitaliştii au inventat fabulaţia că ar avea „drepturi naturale” aupra vieţii celorlalţi pentru că doar aşa îşi pot justifica dominaţia abuzivă şi tiranică. Dovada faptului că aceste „drepturi naturale” nu există vine din faptul că ei au nevoie de armate, poliție și de o propagandă totalitară, permanentă, și din ce în ce mai brutală, pentru a-i îndoctrina pe ceilalți să le accepte. ”Drepturile naturale” ale capitaliștilor înseamnă puterea pe care o obțin prin corupție, șantaj, crimă, violență, masacre în masă, tortură și tiranie. Când capitaliștii spun ”libertate”, ei se referă exclusiv la libertatea capitalului, la libertatea lor de a distruge orice și pe oricine pentru a-și înmulți capitalul. Când capitaliștii spun ”democrație”, ei se referă la mecanismele instituționale care le garantează lor puterea de a-și înmulți capitalul, prin distrugerea oricui și a orice, inclusiv a planetei. Când capitaliștii spun ”justiție, „lege și ordine” se referă la mecanismele instituționale care le apără lorcapitalul și puterea.
Pentru a înăbuși revoluțiile sociale care urmăreau distrugerea capitalismului, capitaliștii au fost nevoiți să accepte niște concesii – dreptul la vot și dreptul sclavilor salariali (proletarii) de a apela la o justiție publică. Dovada că acestea sunt iluzii nu vine doar din lungul șir de asasinate politice împotriva clasei muncitoare, din condamnarea politică a celor care contestau dominația capitalistă și executarea lor de către state, chiar, ci mai ales din faptul că azi aceste concesii iluzorii sunt distruse sistematic. Votul e golit de orice semnificaţie, întrucât cei care votează se pot aştepta doar să fie atacaţi de cei pe care i-au votat, referendumurile sunt anulate sau pedepsite crunt, iar justiţia e privatizată sistematic din interior, deocamdată, prin acapararea de facto din ce în ce mai completă de către cei care controlează și dețin puterea, și prin ridicarea de obstacole care fac imposibil accesul oamenilor lipsiţi de resurse la ”justiție”.
Chiar ”justiția” serveşte exclusiv mecanismele ”pieței” pentru că apără doar proprietatea privată împotriva dreptului la viaţă al oamenilor. Dar şi pentru că nevoia de acumulare de capital de către cei care „practică justiţia” – avocaţi, magistraţi, notari, aparate de poliţie privată – sunt cele care formează „infracţiunile” şi „crimele”, şi nu o fac în interesul apărării autonomiei individuale a fiecărui individ, ci pentru că, în capitalism, şi “infracţiunile” sunt o marfă. Capitaliştii produc violenţă socială prin politici economice criminale, apoi o comodifică şi scot bani de pe urma ei. E relevant în acest sens că atunci când notarii nu au mai putut face „bănet” din extragerea de capital de la cei care tranzacţionau pe piaţa imobiliară, la preţuri umflate de bănci şi de agenţii imobiliari pentru a-şi garanta profiturile în viitor, statul român a inventat o taxă, dând dreptul notarilor (care s-au reprofilat peste noapte ca “mediatori”) să o perceapă, fiind plătită din bani publici, de fiecare dată când o femeie era violată. Practic, statul român a taxat violarea femeilor şi copiilor pentru a asigura capital extras din bani publici pentru o minoritate privilegiată. Acesta e un exemplu de justiţie privatizată.
Un alt exemplu vine din faptul că statul nu doar inventează tot felul de taxe judiciare pentru a asigura venituri uriaşe atât procurorilor cât şi judecătorilor, dar îşi foloseşte aparatul legislativ şi de forţă pentru a asigura şi clienţi avocaţilor şi viitori deţinuţi în închisori. În acest sens, marile case de avocatură s-au orientat masiv în ultima vreme către dreptul penal, şi, cu cât va fi mai mare nevoia lor de capital, cu atât mai mulţi oameni vor avea de suferit şi vor ajunge în cuşti. Pentru că, în realitate, măreaţa justiţie independentă e şi funcţionează ca o clasă profesională, formată din indivizi care-şi apără unii altora interesele, sacrificând alţi oameni, fără nici o reţinere. La fel cum fac şi corporatiştii, şi bancherii, profesorii privatizaţi şi curând şi medicii, birocraţii de stat şi cei privaţi. Aşa cum sunt unii oameni trimişi azi la închisoare pentru că au furat un salam, aşa vor fi abandonaţi oameni bolnavi la porţile spitalelor privatizate, pentru că dacă nu au bani, nevoia lor de a fi salvaţi de la moarte va fi considerată un atac asupra “proprietăţii private – capitalizate, care, ştim deja, e “sfântă”. Pentru că o minoritate criminală şi lipsită de minte (62 de oameni de pe planetă reţin pentru ei o bunăstare cât jumătate din restul planetei) e incapabilă să priceapă că o întreagă societate nu poate exista, funcţiona şi nu se poate dezvolta, deturnând acvitatea productivă a oamenilor de la asigurarea nevoilor vitale ale acelei societăţi către asigurararea nevoilor de înmulţire a capitalului pentru această minoritate. Societatea în care trăim consideră o victorie să închidă oameni în cuşti, în loc să atace cauzele pentru care ei au ajuns acolo, şi aceste cauze sunt determinate aproape în totalitate de capitalism.
Această fotografie e preluată de pe site-ul ziarului capitalist din România, wallstreet.ro, unde e trecută la categoria “CARIERE” şi e însoţită de explicaţia “Aproximativ 500 de adolescenţi sunt în prezent în centre de reeducare şi în penitenciare pentru minori sau tineri din ţară, mulţi dintre ei fiind ajunşi aici direct de pe băncile şcolilor. Programul de recuperare a minorilor aflaţi în detenţie sau în executarea unei măsuri educative de care aceştia beneficiaza (!) corespunde celor celor trei secvenţe ale traseului execuţional, respectiv perioada de adaptare instituţională, executarea propriu-zisă şi pregătirea pentru eliberare. Iată cum sunt educaţi tinerii.” Traducere: acestor tineri li se face o favoare că sunt închişi în cuşti, şi au parte de violenţele şi teroarea sistemului de încarcerare. Educarea despre care e vorba aici e disciplinarea şi adaptarea la sclavia salarială. Închisorile ar fi numai bune de şcoli după mintea moartă a tinerilor frumoşi şi capitalişti; dincolo de asta, faptul că aşa ceva e salutat de generaţia îndoctrinată în capitalism spune tot despre ce fel de “libertăţi” şi ce fel de “societate” permite capitalismul.
În România, chiar codurile penale şi civile au fost privatizate, 11 indivizi au luat – folosind statul – împrumuturi de la Banca Mondială pentru a le scrie, iar facturile sunt plătite de populaţie. 10 milioane de dolari pentru fiecare dintre cei care au scris codurile, plătite ca datorii de populaţia împotriva căreia codurile sunt folosite. E foarte relevant că individul care a semnat de pe o poziție oficială contactarea acestui împrumut de la Banca Mondială e tot cel care, ulterior, a început să facă propagandă pentru privatizarea închisorilor.
În SUA, corporațiile private care dețin închisorile și primesc sume uriaşe din banii publicipentru a le gestiona (asta înseamnă privatizare) fac profituri imense pentru ele și pentru alte corporații cărora le vând deținuții ca sclavi ieftini (dacă aparatul de poliţie şi judiciar nu le alimentează închisorile cu prizonieri, închisorile private dau în judecată guvernele). Pe lângă economia de război, închisorile private sunt una dintre cele mai profitabile industrii capitaliste din SUA. Nu doar deținuții sunt vânduți ca sclavi la licitații organizate de închisori, ci chiar șiimigranții arestați de stat. Numărul celor aruncați în închisori a explodat din anii 1970 – azi 25% din toți deținuții de pe planetă se află în SUA – în urma „războiului împotriva drogurilor”, controlat de statul federal și folosit ca armă rasistă pentru încarcerarea populației de culoare, în urma militarizării școlilor și a poliției. Până acum doar adulţii, dar în ultimii ani din ce în ce mai mult şi minorii şi adolescenţii sunt închiși în cuști pentru tot felul de „infracţiuni” non-violente, ajung în închisori unde sunt distruşi, terorizaţi şi chiar torturaţi, şi, după ce sunt reeducaţi, sunt vânduţi, ca sclavi-muncitori, corporațiilor care obțin profituri imense de pe urma muncii lor, fără a fi obligate să plătească asigurări sau taxe pentru munca extrasă de la acești deținuți. Așa ceva se întâmplă deja și în România, de facto, unde închisorile de statvând deținuți ”ieftini”, ”lipsiți de drepturi” capitaliștilor locali. Și aceasta e o formă de privatizare a justiției.
Chiar dreptul unui om de a fi considerat nevinovat, până e dovedit vinovat, e corupt de interesul statului de a-şi asigura venituri. Un exemplu vine din faptul că în România, procurorii impută acuzaților plata pentru expertizele care urmează să le dovedească vinovăţia (dacă e găsit nevinovat le va plăti procurorul?). Şi pe vremea inchiziţiei, victimele acestei maşinării de teroare erau obligate să-şi plătească singure inclusiv lemnele care erau folosite la rugurile pe care erau arse de vii.
Negarea accesului individului lipsit de mijloace la justiţie merge în paralel cu negareadreptului populaţiilor întregi de a se apăra de corporaţiile transnaţionale, dacă interesulacestora de a-şi înmulţi profitul le determină, de exemplu, să otrăvească populaţii întregi. În Flint Michigan, unde 100.000 de oameni, majoritatea de culoare, au fost obligaţi de stat să bea apă otrăvită cu plumb pentru a proteja profitul unei corporaţii (până acum 10 au murit, sute sunt bolnavi). Flint Michigan va fi reprodus oricând pe o scală de milioane sau miliarde, prin acordurile secrete TTP şi TTIP, al căror scop e mărirea vitezei de deposedare de resurse și capital a populaţiilor din ţările stăpânite de corporațiile transnaționale.
Scopul privatizării graduale a justiţiei poate fi cel mai bine înţeles prin exemplele oferite în trecut de capitalişti, un trecut glorificat azi de oligarhii americani.
Aceasta e sensul marii transformări politice pe care o trăim şi la care suntem reduşi la statutul de spectatori. Această transformare politică e transpusă în realitate, gradual, treptat, în secret, prin decuplarea aparatelor de stat de orice pârghie de control din partea populaţiilor locale şi transferarea totală a funcţiilor represive şi de control ale statului în mâini private.
Gowenii nu pot trăi fără gloria de-a-şi asigura tirania totală.
nota (1) “Odată cu micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului… monopolul capitalului devine o cătuşe pentru modul de producţie care a înflorit o dată cu el şi prin el.” (Karl Marx, Capitalul)
„În special când ratele profiturilor obţinute din economia reală stagnează sau intră în declin (din cauza creşterii monopolurilor), atunci apare presiunea ca banii să fie făcuţi din investiţii într-un capital din ce în ce mai imaginar. Acest fenomen a fost numit „financizarea” economiei.” (Wayne Prince) (nt: Acesta este şi unul dintre motivele pentru care, în imperiul american şi în ţările colonizate de el, cele mai bine plătite sectoare sunt finanţele şi marketingul, care sunt şi cele mai neproductive, în sensul de susţinere a vieţii).