Vărsările de sânge ale asasinului de la Toulouse, crescut de propria sa mamă în cultul urii faţă de democraţie, faţă de evrei şi faţă de creştini n-ar fi trebuit să fie atât de suprinzătoare precum au fost… Cel puţin 300 de gloanţe s-au tras în operaţiunea care a dus la uciderea teroristului islamist de la Toulouse. Înainte de a muri, teroristul a recunoscut în faţa oficialităţilor că este un membru al reţelei islamiste al Quaida. În numele ei a ucis 7 oameni, între care şi trei copii evrei.
Întreaga afacere ridică numeroase întrebări nu doar cu privire la eficacitatea poliţiei şi serviciilor secrete franceze, ci şi probleme de ordin juridic, moral şi politic, ce trebuie lămurite urgent. Lista întrebărilor e lungă şi poate începe bunăoară chiar cu operaţiunea care a dus la uciderea lui Mohamed Merah, ucigaşul terorist de la Toulouse. De ce n-a putut fi el capturat viu? De ce a durat atât de mult înainte ca poliţia să acţioneze, deşi se afla de mult în colimatorul serviciilor secrete?
Cum de şi-a adunat el un arsenal întreg sub ochii agenţilor secreţi, fără ca responsabilii să intervină?
Radicalizarea islamistă, în închisoare, a francezului de origine algeriană, care trecuse prin faze de instrucţie în Afganistan şi Pakistan era cunoscută de mult.
Se ştia de opţiunile sale salafiste, jihadiste, ca şi de orientarea fundamentalist-islamică similară a mamei sale şi a fratelui său.Numele asasinului de la Toulouse se afla pe o listă americană de indivizi suspecţi de terorism lipsiţi, ca atare, de dreptul de a primi o viză de intrare în SUA.
E vorba de o listă globală, a unei instituţii intitulate „Terrorist Screening Center”, care lucrează cu informaţii furnizate de FBI. Lista conţine circa 4.000 de nume de persoane pe care oficialităţile americane le consideră capabile să provoace prăbuşirea unui avion de pasageri.
Şi autorităţile americane şi cele franceze ştiau de călătoria în Afganistan, mai precis de la graniţa afgano-pakistaneză, la antrenamente militare ale extremiştilor islamici, efectuată de Mohamed Merah în 2010.
O mamă înaintase acum circa doi ani, în două rânduri, plângeri împotriva teroristului de la Tolouse, pentru că-i supusese fiul, un adolescent în vârstă de 15 ani, unui bombardament propagandistic islamist, prin intermediul unor filme video de o barbarie indescriptibilă.
În aceste condiţii se pune întrebarea de ce autorităţile franceze, de ce poliţia şi serviciile secrete n-au intrat în acţiune astfel încât să evite băile de sânge de la Tolouse? În acest oraş din sudul Franţei şi în împrejurimi, şi-au pierdut viaţa din cauza acestui terorist islamist iniţial trei paraşutişti francezi, din care doi arabi, musulmani din Maghreb, şi unul de culoare, precum şi, ulterior, 4 evrei, între care trei copii mici şi un dascăl, tatăl a două dintre victime.
Că, după aceste crime, poliţia a reuşit în fine să identifice o adresă IP şi să-l izoleze pe ucigaş, împiedicând comiterea altor asasinate, de bună-seamă plănuite, e, în mod cert, un motiv de satisfacţie.
Se pune însă întrebarea dacă autorităţile n-au ignorat în mod vinovat avertismentele existente? N-ar fi putut acţiona ele mai din timp şi mai eficient? Iar Europa occidentală nu se poate apăra ceva mai bine de faptele izvorâte din ura oarbă a unor fanatici scufundaţi în ideologia terorismului islamist, cu vrăjmăşia sa ireductibilă împotriva democraţiei, a statului laic şi de drept şi a evreilor?
După baia de sânge comisă la Tolouse, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, şi principalul său challenger, socialistul Francois Hollande au căzut de acord, în mod salutar, să-şi întrerupă campania electorală. Spre deosebire de reprezentanţii extremei stângi, candidata extremei drepte, Marine Le Pen a demonstrat mai multă abilitate, raliindu-se şi ea acestui moratoriu, încheiat joi după-amiază. Dar Le Pen a încercat din capul locului să tragă spuza pe turta ei, afirmând că Franţa ar fi subestimat pericolul fundamentalist.
E foarte posibil ca acest discurs să nu rămână fără efect asupra scenei politice franceze, dacă partidele de centru-dreapta şi de centru-stânga permit extremei-drepte să preia acest subiect şi să-l transforme în trambulină propagandistică. Pe moment e clar că atitudinea de om de stat responsabil, adoptată de liderul de la Elysee după masacrul de la Toulouse va favoriza substanţial, o vreme cel puţin, campania electorală a preşedintelui Sarkozy.
Dacă asasinul n-ar fi fost islamist, ci extremist de dreapta, ar fi profitat în schimb stânga. Care va încerca totuşi să combată candidatura preşedintelui amintind de problemele de integrare nerezolvate de Sarkozy în suburbiile marilor oraşe franceze, în epoca în care a fost ministru de interne. Dincolo de efectele politice imediate, potenţial majore, dată fiind importanţa Franţei, ale crimelor de la Tolouse, se pune problema unei noi ajustări a serviciilor secrete şi a legislaţiei europene, astfel încât autorităţile să facă faţă mai eficient teroriştilor islamişti izolaţi.
În chestiune e problema capturării – întotdeauna dificile, într-un stat de drept – a aşa-numiţilor “lupi singuratici”, terorişti fanatizaţi care nu-şi comit crimele în grup.
În reacţie la seria de atentate de la Toulouse, coordonatorul luptei antiteroriste a UE, Gilles de Kerchove, a propus stocarea datelor pasagerilor societăţilor aeriene ca în SUA. În acest fel, poliţiile naţionale i-ar putea urmări mai lesne pe indivizii care se instruiesc în taberele teroriste din străinătate.
Un astfel de registru pe model american ar fi cu siguranţă extrem de util. Imperativ e însă, totodată, ca autorităţilor europene să li se pună la dispoziţie şi legislaţia care să le îndrituiască să intre în acţiune împotriva „lupilor singuratici”, înainte ca aceste bombe de ură cu explozie întârziată să ajungă să fie detonate. (Petre M. Iancu – dw.de)
Nota noastra:
Niciodata nu a mai cunoscut societatea umana un grad de supraveghere si de forta politieneasca asa cum exista astazi. Totul concura ubicuitatii monitorizarii statului, de la acte de identitate, la instrumente de plata si tranzactie, de la camerele video la noile reguli ale stocarii datelor personale, informatiilor, mailurilor, sms-urilor transmise de oamenii unii altora.
Cu toate acestea, lipseste inca ceva. Legislatia, dupa cum ne arata concluzia articolului de pe DW. Adica legalizarea interventiilor politiei asupra suspectilor de terorism, sceleratilor care sunt pe cale sa comita crime in numele a orice le nazare delirul. De altfel, ministrul de interne francez a precizat foarte clar ca, in prezent, fortele de ordine din Franta nu pot aresta sau retine pe cineva doar pentru ca impartaseste idei extremiste. Concluzia se intelege, e implicita: daca vreti mai mult, trebuie schimbata legislatia. Este mai vechea alegere intre securitate si libertatile civice.
Bun, cu ideile extremiste este mai usor de inteles, ca sunt multi extremisti si nebuni care pot crede diverse aberatii, insa care nu ajung sa si faptuiasca. Dar iata ca magrebianul din Toulouse nu avea doar “idei”, ci avea un intreg istoric, avea anumite fapte si stransese un arsenal intreg. Totusi, fiind pe listele celor mai suspectati de terorism, chiar era asa greu sa fie macar chemat in mod regulat la interogatorii? E asa legal, in Franta, sa strangi arme cu toptanul? Ce au pazit serviciile secrete, care altfel au dovedit ca stiau trecutul teroristului?
Faptul ca exista acesti sociopati, ca exista un Breivik, ca exista grupari criminale neonaziste in Germania, ca exista magrebieni ca ucigasul din Toulouse, face ca problema foarte serioasa a alegerii intre respectarea libertatilor civice si securitate sa se puna in termeni puternic emotionali. Cand privesti zeci de tineri masacrati de Breivik, copiii ucisi la Toulouse, sa vii cu “libertati civice” poate parea o pedanterie rece si insensibila. Sa ceri inasprirea legislatiei si eliminarea unor precautii civice poate parea, pe moment, un gest de dreptate. Oare?
Cu toate acestea, nu este asa. Pentru ca libertatile civice nu sunt pentru Breivik si pentru Merah, ci sunt pentru toti ceilalti oameni, normali, care nu sunt cu nimic vinovati si care nu trebuie sa intre intr-o era a totalitarismului soft pentru ca exista “lupi singuratici” care ucid. Or, a interveni in legislatie inseamna exact acest lucru: a re-configura societatea astfel incat vastului instrumentar orwellian al statului sa i se adauge si proptelele juridice necesare interventiilor politienesti asupra “suspectilor”, imposibile intr-o ordine constitutionala clasica. O asemenea societate nu poate exista decat daca priveste, aprioric, cetateanul ca suspect.
De fapt, discutia e pusa fals. Nu lipsa legislatiei permisive interventiilor politienesti este problema aici, ci faptul ca fortele de securitate au tolerat astfel de fenomene! Este foarte indoielnic, de pilda, ca Breivik si Merah se aflau in legalitate cu atata armament asupra lor, daca ar fi sa ne luam numai dupa acest indiciu. Cum poti sa speri ca schimbarea legislatiei va duce la o modificare a acestui aspect, cand la mijloc se afla, in mod evident, capacitatea sau, si mai rau, vointa serviciilor secrete de a impiedica astfel de cazuri patologice?
In plus, o concluzie seaca si rationala se impune: toate aceste cazuri (Breivik, neonazistii, Merah) erau deja sub lupa serviciilor secrete. Toti s-au inarmat pana in dinti si au haladuit nestingheriti in tot felul de locuri, fara sa fie maestri ai deghizarii sau angajati ai unor servicii secrete straine. Din doua una: ori tot angrenajul supravegherii orwelliene nu serveste la nimic altceva decat la monitorizarea cetateanului obisnuit si e total ineficient cand vine vorba de “lupii singuratici”, ceea ce pune o problema de legitimitate, ori serviciile tolereaza astfel de cazuri pentru a cere puteri sporite.
sursa: razbointrucuvant.ro