“Cea mai neagră disperare care poate să cuprindă o societate este teama că trăind onest e inutil” (Corrado Alvaro)
Sînt fondatorul şi am fost şeful unei fundaţii (ONG) din România. Fundatia pe care am condus-o pentru 5 ani a cîştigat premiul UNICEF pe 2012 şi premiul special la Gala Societatii Civile în 2012.
La începutul lui 2013 am decis să demisionez şi să nu mai lucrez în societatea civilă.
Felul în care este gîndit sistemul de finanţare al societăţii civile în România este disfuncţional şi de cele mai multe ori împotriva societăţii civile. ONG-urile devin încet, dar sigur, prestatoare de servicii (cel mai adesea corupte) pentru Uniunea Europeană, guvern sau administraţii locale. Functionalitatea lor este incet restransa la asigurarea unur servicii care sînt considerate complicate sau nesigure de cei care platesc iar contributia lor la schimbarea in bine a societatii devine in cel mai bun caz minimala.
De asemenea, fondurile europene sînt gîndite pentru Franţa, Germania, Anglia – ţări cu birocraţii bine plătite, care au mult mai puţine motive pentru a risca frauda sau corupţia. Birocraţii europeni care au gîndit parcursul birocratic au pornit de la ideea greşită că societatea civilă în România este la nivelul societatii civile din Europa de vest, şi-a dovedit utilitatea şi poate fi susţinută financiar de către cetăţeanul român responsabil şi că, în acest fel, se poate acoperi co-finanţarea obligatorie pentru accesarea fondurilor europene.
Vorbind despe fondurile elvetiene, ca şi despre cele norvegiene, acestea au priorităţi şi conditionalităţi stupide, din cauza faptului că oameni care le-au gîndit nu au nici experienţă, nici motivaţia necesară pentru a le adapta la nevoile reale din ţările sărace.
Astfel că ajungem să aruncăm bani pe conferinţe, pe rapoarte inutile, pe traininguri irelevante. Stimulăm raportări false şi ţinem discursuri sforăitoare.
Problema reală care decurge din toate acestea este faptul că nu reuşim să sprijinim în mod sustenabil pe cei care lucrează în comunităţi şi care, intr-adevăr au un impact real.
Am discutat toate acestea cu înalţi funcţionari europeni şi cu ambasadori. O parte dintre idei nu sînt ale mele, ci ale lor. Toată lumea este de acord că problemele de mai sus există şi că ar trebui rezolvate.
Să minţi pentru o cauză nobilă
Cu toate acestea… „aşa funcţionează afacerea – nu avem cum să o schimbăm – trebuie să te adaptezi la sistem”. Trei reprezentanţi (incluzînd un diplomat) ai celui mai mare finanţator al societăţii civile din România mi-au spus asta, văzînd şi fiind de-a dreptul impresionaţi de ceea ce facem în cartierul bucureştean Ferentari.
Traducerea aprecierii a fost de fapt alta. Ni s-a sugerat, cu alte cuvinte că „trebuie să minţim”. Să scriem proiecte false şi să întocmim rapoarte false. Să „furăm” practic din banii pe care îi primim pe nişte proiecte (despre care ştim chiar din momentul în care le scriem că sînt tîmpenii, dar tîmpenii „agreate” de cei care ne vor evalua), pentru a primi finanţarea pentru ceea ce ar trebui de fapt să facem.
Cei care ştiu că, într-adevăr facem lucruri bune, vor închide ochii şi ne vor accepta rapoartele false, ştiind că am meritat, în fapt, să fim finantaţi.
O bună parte a ONG-urilor din România sînt astfel vulnerabile la un audit serios. În cele mai bune cazuri, managerii ONG-urilor fac o echilibristică la limita legalităţii, pentru a asigura supravieţuirea organizaţiilor pe care le conduc. Compromisuri, fraude, minciuni sau exagerări în raportările către finanţatori sînt nu numai caracteristici ale clasei politice româneşti, dar şi ale societăţii civile.
Fondurile europene distrug sau compromit societatea civilă din România. Cele mai multe ONG-uri au sărit de la finanţări de cîteva zeci de mii de euro pe an la cîteva milioane, în condiţiile în care capacitatea instituţională nu a crescut.
De la activist la manager
Liderii activişti care doreau să schimbe România au devenit manageri (în general fără experienţă sau educaţie formală) de companii cu bugete enorme, dependenţi de salarii nejustificabil de mari. Banii au devenit principala motivaţie a celor care se angajează în ONG-uri.
Funcţionarul public care selecţionează şi supervizează proiectele europene primeşte uneori un salariu de zece ori mai mic decît salariul aceluia pe care trebuie să-l controleze. Acelaşi funcţionar ştie că, în fapt, ONG-urile în general mint că au bani de co-finanţare şi că folosesc o parte din salariile supradimensionate din proiect pentru a acoperi finanţarea pe care au spus că o au. Ştie, de asemenea, că ONG-urile vor fi obligate să aibă costuri ineligibile şi că vor încerca să le reducă prin tot felul de inginerii financiare care pot fi interpretate ca fiind legale sau ilegale. Ştie şi că legislaţia este prost făcută şi permite ambiguitate. Ştie că trebuie să distribuie bani – cît mai mulţi bani. Ştie că ONG-işti vor prefera să-i dea o şpagă serioasă decît să aibă proiectul blocat – ceea ce ar duce la falimentarea organizaţiei.
În 2008 am fost invitat să evaluez proiecte depuse pentru finanţări europene. Le-am respins pe primele şase pe care le-am evaluat. Unul dintre ONG-urile care au aplicat dorea o finantare enorma incluzand 9 calculatoare super performante pentru a ţine evidenţa a mai puţin de 300 de beneficiari. Finantarea unei masini si cererea de finatare pentru combustibil erau si ele cererei aberante. In mod practic oamenii ar fi trebuit să meargă continuu timp de 8 ore în fiecare zi în cercul de diametru de maximum 2 km în care se aflau acei beneficiari.
Mi s-a spus ca trebuie aprobate 42 din 45 de proiecte, şi că ar trebui să am standarde mai flexibile. Am refuzat.
Mi s-a spus apoi în mod explicit că trebuie să aprob, căci este vorba despre bani europeni, pe care altfel îi dăm înapoi. Am preferat să demisionez, deşi evaluările erau foarte bine plătite. Proiectul exemplificat a fost aprobat.
Un director de la Comisia Europeană îmi justifica acum cîteva luni că nu există linie de buget pentru finanţarea lucrului în ghetouri şi că cei 550.000 de euro cheltuiţi pe o conferinţă despre sărăcie, de o zi şi jumătate, la un hotel de 5 stele este absolut stupidă şi fără nici un rezultat. A trebuit să fie însă făcută, căci altfel banii ar fi fost returnaţi.
Cea mai scumpă birocraţie din lume
Banii europeni sînt bani publici. În loc să fie găste modalităţi prin care fondurile europene să devină eficiente, funcţionarii Comisiei Europene fac tot ce pot pentru a păstra un status quo idiotic, dar perfect comfortabil. Din cînd în cînd, Comisia aruncă pisica moartă în ograda guvernelor.
La o întîlnire cu fostul ministru al fondurilor europene, ni s-a explicat că interesul României este de a atrage fonduri cît mai mari şi că poiectele sociale sînt prea mici şi deci neinteresante pentru minister. În acelasi timp, era de acord că problemele sociale în România sînt cele care ar trebui să fie prioritare şi că proiectele mari au riscurile cele mai ridicate pentru a fi vînate de mafioţi şi politicieni corupţi şi, într-un final, de a fi închise de către Comisia Europeană. Oricum, pentru a rămîne în poziţia de ministru el era obligat de a atrage cît mai multe proiecte mari, foarte riscante, şi de a ignora proiectele de care în fapt România avea mult mai multă nevoie.
Stimulentele pentru corupţie şi minciună a fondurilor structurale sînt foarte serioase şi continuă să fie ignorate atît de către Comisia Europeană şi guverne, cît şi de către ONG-uri. Toată lumea are un interes ca banii să fie cheltuiţi, indiferent cum. Comisia are nevoie să-şi cheltuiască bugetul şi să ceara un buget mai mare care să justifice salariile celei mai scumpe şi comfortabile birocraţii din lume. Guvernele au nevoie să atragă cît mai mulţi bani pentru a arăta bine în faţa alegătorilor şi pentru a putea să-şi finanţeze clientela politică. ONG-urile au nevoie de banii europeni, fără de care marea lor majoritate nu ar putea exista, devenind dependente de un nivel de trai care e foarte apropiat de cel al demnitarilor de rang înalt.
Din pacate, mulţi dintre cei care cer reforma sînt incapabili să accepte nevoia de reformă din interiorul propiilor instituţii sau organizaţii. Liderii societăţii civile din România sînt la fel de ezitanţi în a se reforma, precum sînt şi politicieni români sau funcţionarii europeni. Desigur sînt şi excepţii, dar excepţiile existente nu sînt capabile să forţeze reforma.
Ideea lui Robinet, că închizînd ochii şi mergînd pe „şmechereală” şi „cu un pic de noroc” ne „scoatem” este în fapt dominantă nu numai în ghetoul în care creşte, ci si în interiorul elitelor societăţii româneşti şi birocraţiei europene. Singura diferenţă e că educaţi la cele mai bune universităţi din ţară, sau din lume, cei din urmă vor găsi justificări şi cuvinte sofisticate, aşa încît să poata justifica coruptia, furtul şi lenea intelectuală.
Reforma e totuşi posibilă. Avem îndeajuns de mulţi oameni capabili să producă schimbarea. Problema este că cei care ar trebui să se schimbe, au mult mai mult de cîştigat în a păstra sistemul aşa cum este.
Autor: Valeriu Nicolae
Sursa: Think out of the Box preluare de pe Valeriu Nicolae