Dar care a fost şi încă ar trebui să fie rolul statului ? Să cităm un mare economist român şi om de stat exemplar, uitat azi, în febra privatizării bunurilor statului şi a statului însuşi, cu instituţiile sale, să-l cităm pe liberalul Vintilă Brătianu : “Evul modern, distrugînd feudalitatea, a adus după o lungă luptă constituirea statelor pe bază mai întîi teritorială, apoi naţională. Nevoile economice, ca şi cele politice s-au schimbat în această perioadă şi schimbul nu numai nu s-a mai limitat mai cu seamă, ca în Evul Mediu, între oraş şi satele dimprejur, dar după ce s-a întins în hotarele fiecărui stat, a depăşit şi pe acesta. Dar pînă acum trei secole rolul statului era restrîns mai cu seamă la apărarea contra agresiunilor din afară.
Statul nu-şi înţelesese pînă atunci nici rolul său social, nici moral, nici economic. Ideile noi care s-au rezumat în urmă în Revoluţia mare franceză au modificat cu totul tendinţele de pînă aci. Unificarea statelor moderne, concentrarea lor pe naţionalităţi, ideile nouă sociale, morale şi economice au făcut din stat prima putere şi ocrotitorul tuturor intereselor mari ale naţiunii. Interesele nouă sociale şi culturale, care au apărut în secolul al nouăsprezecelea, modificările pe care noile mijloace de transporturi şi maşinile le-au adus în comerţul şi în regimul internaţional, schimbarea chiar a mijloacelor de apărare şi de luptă în război au scăzut rolul individului izolat în afacerile de interes general şi l-au trecut statului organizat cu personalul lui special, cu mijloacele lui de tot felul” (“Economia financiară şi cea naţională”, decembrie 1905).
Statul aşa cum îl cunoaştem azi nu are mai mult de 200 de ani. Îşi are începuturile în Revoluţia franceză de la 1789, în Declaraţia de Independeţă americană, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, şi există cu adevărat abia după revoluţiile europene de la 1848, odată cu apariţia statelor-naţiune. Înainte era principele, regele, care spunea, ca şi Nicolae Ceauşescu sau Traian Băsescu în desele lor momente de rătăcire : ”L’État, c’est moi !” (Ludovic al XIV-lea). La fel cum a apărut în istorie, statul-naţiune poate să şi dispară. La fel cum istoria nu e un progres continuu şi cum prostia e consubstanţială omului.
În jurul lui 1989 (înainte şi după) au fost create condiţiile pentru a se trece la atacul asupra statelor slăbite de o ideologie delirantă, cea comunistă. Tot atunci, băncile au fost lăsate libere să amestece banii populaţiei pe care îi aveau în grijă cu afacerile speculative, periculoase. Şi tot atunci au fost lansate în forţă teoriile despre mondializare, despre globalizare. Cam atunci şi în condiţii dintre cele mai periculoase a început şi afirmarea aşa-zisei democraţii posttotalitare în România. Cu activişti PCR de linia a doua şi a treia, cu securişti acoperiţi şi descoperiţi, cu interlopi, bişniţari şi tot felul de napoleoni, hitleri, stalini, ceauşeşti, ilieşti, vadim-tudori, petre-romani necunoscuţi pînă atunci. Plus vestici şi interese străine multiple, aventurieri de pe alte meleaguri porniţi către un El Dorado estic. Şi a început privatizarea. Adică trecerea în proprietatea privată a bunurilor statului comunist, acumulate timp de 50 de ani. Prin orice fel de mijloace. Cu bani şi, mai ales, fără.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Dacă Emil Constantinescu a deschis larg frontierele prin 1998 către tot felul de investitori care de care mai voyous, mai derbedei, iar la intern “miliardarilor de carton”, Adrian Năstase, după 2001, a trecut la privatizarea în beneficiul său a partidului socialist de guvernămînt şi apoi chiar, temporar, a postului de prim-ministru, cu Palatul Victoria cu tot, tot temporar. Adrian Năstase a produs frică, iar “gardienii” noştri, împreună cu “gardieni” străini, au decis că trebuie adus preşedinte Traian Băsescu. După nici un an de ezitări, după filmul “răpirii din Irak”, Traian Băsescu a trecut la privatizarea funcţiei de preşedinte al României, plus Justiţie, cu procurorii şi judecătorii ei, servicii secrete, armată şi ce-a mai considerat el că-i este de trebuinţă. Desigur, odată cu Adrian Năsase, din 2001, şi cu Traian Băsescu, din 2005, baroni locali, într-o stupefiantă faună, au trecut ei înşişi la privatizări ale unor hălci substanţiale din statul român. S-au privatizat prin furt calea ferată, poşta, şosele şi drumuri naţionale. Exemplul mai vechi al privatizării flotei a fost o bună lecţie pentru toţi. Cu alte cuvinte, interlopii, securiştii, oameni fără nici o meserie au purces la privatizarea tuturor activelor, instituţiilor şi demnităţilor statului, şi i-au lăsat acestuia toate pasivele, plata pensiilor şi a salariilor către funcţionari, învăţămîntul şi sănătatea. Care au fost preluate, probabil cu un gînd cu bătaie lungă, de FMI şi de UE.
Unde mai este statul român ? De ce ne mai plîngem ? La cine mai facem apel în lungile noastre diatribe ? Şi care este pasul următor ? Desigur, regionalizarea ! Cu regionalizarea ne vom rezolva şi ultimele probleme. O parte (Banatul şi Hunedoara) va merge spre Italia. Altă parte va merge, natural, spre Ungaria. O a treia parte va fi luată în grijă de Austria. Moldova se va duce către Moldova. Vor mai rămîne Bucureştiul şi Dobrogea, cu bazele militare americane, care vor trebui să fie finanţate de FMI pentru că, fără restul ţării, n-au cum supravieţui. De ce îşi mai pierd parlamentarii noştri timpul cu o nouă Constituţie ? La ce va mai fi ea de folos ?
Şi, pentru că am pornit de la expresia “État voyou”, pe care ne-a aplicat-o Pierre Lellouche, să încheiem cu analiza unui cercetător francez, Daniel Labaronne, care plasa încă din 2002 România în fruntea statelor capturate în Europa de Est : “Ţările în care statul a fost capturat în cel mai înalt grad – România, Georgia, Republica Slovacă, Croaţia, Bulgaria, Kirghizstan, Rusia, Ucraina, Moldova şi Azerbaidjan – sînt şi cele în care progresul în materie de reforme economice şi managementul întreprinderilor, măsurate după indicatorii BERD, sînt cele mai slabe. Această dublă relaţie statistică sugerează că privatizarea statului în beneficial unei minorităţi duce la reforme parţiale, neterminate, care duc în general la o creştere slabă. Ea arată că privatizările, din moment ce sînt confiscate de o elită, nu sînt însoţite de o ameliorare sistematică a guvernanţei corporatiste, contrar presupuselor teorii ale modelului-standard” (“Les privatisations à l’Est : une question de politique économique ou d’économie politique ?”, Université Montesquieu – Bordeaux IV).
Ce-ar mai fi de adăugat pentru a întregi tabloul ? Tot în aceste zile, OCDE a publicat cifrele migraţiei internaţionale la nivelul anului 2011. România se plasează pe locul doi, după China, cu 3,5 milioane de români care au plecat din ţară. Şi numai la nivelul anului 2011 au emigrat din România 310 000 de persoane către statele OCDE. În 2007, anul aderării noastre la UE, România a trecut înaintea Chinei, cu 549 000 de imigranţi români, faţă de 518 000 de chinezi. Românii constituie cele mai mari comunităţi de imigranţi din Spania, cu 896 000 de persoane, şi Italia, cu 968 000. Acesta este rezultatul guvernărilor succesive Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase şi Ion Iliescu din nou, şi de două ori Traian Băsescu. Naţiunea română îşi părăseşte în masă propriul stat capturat în mare măsură, probabil peste 50 %, aproape eşuat (failed, în engleză).
autor: Petru Romoşan
sursa: cotidianul.ro