“Cred cu tărie că doar dacă eşti foarte prost poţi să susţii în prezent USL şi guvernul Ponta… Între susţinătorii USL se regăsesc toţi cei care-i aplaudau pe mineri în 1990 sau cei care-l votau pe Vadim în 2000.” (Ionuţ Popescu, Twitter, 15 iulie 2012)
“PDL este un partid mare, care acoperă un spaţiu legitim şi vast pe piaţa ideilor politice. El acoperă tot spectrul conservator, apropiat de creştinism, tot spectrul unui liberalism clasic, care nu se mai recunoaşte în PNL. Şi, de ce să ne ascundem, PDL ar trebui să răspunda şi zonei naţionaliste lăsate libere de PRM.” (Adrian Papahagi, Ziua Veche, 4 noiembrie 2010)
Fiecare regim pe limba lui piere. Băsismul piere pe limba bifurcată, vicleană, în care i-a năucit pe români în ultimul cincinal. În tot acest timp, administraţia Băsescu a oferit spectacolul jalnic al “luptei” corupţilor împotriva corupţiei, a foştilor propagandişti comunişti împotriva “comunismului”, a plagiatorilor, mogulilor şi securiştilor “noştri” (buni) împotriva plagiatorilor, mogulilor şi securiştilor “lor” (răi). Concepţia băsistă despre lume şi viaţă – inefabila Weltanschauung băsistă a cărei legitimitate nu depinde în vreun fel de consistenţa şi consecvenţa ei – prevede că oricine nu e băsist e cu Iliescu. Sau cu mogulii. Sau cu ruşii. Adică, da, tot cu Iliescu. Naţionalismul xenofob, prin Corneliu Vadim Tudor, vine de la Iliescu. Securiştii, prin “Felix”, vin de la Iliescu. Corupţia, prin Adrian Năstase, vine tot de la Iliescu. Dar Iliescu de unde vine? Cine ne-a căpătuit cu Ion Iliescu?
1. Cum se manufacturează un raport final (sau mai multe)
Răspunsul la această întrebare ar trebui să se găsească în piatra de temelie a regimului băsist “modernizator”/”anticomunist”/”al desprinderii de trecut”: în Raportul final (2006) al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România prezidate de Vladimir Tismăneanu. În Raportul final din 2006, Iliescu e menţionat doar în contexte negative, blamat fiind pentru “zelul şi demonismul” cu care a contribuit la “impunerea şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege” (Raport final 2006, 630). Citind Raportul final, rămâi ferm convins că Ion Iliescu a fost, de la bun început, şi pe tot parcursul carierei sale de ideolog şi aparatcic comunist, un netrebnic. În viziunea teleologică – şi deci fundamental an-istorică – a Raportului final din 2006, datele lui Ion Iliescu din 1950 (con)duc inevitabil la acţiunile lui Ion Iliescu din 1990. Determinismul psiho-istoric al Raportului final din 2006 nu lasă nici o portiţă de scăpare şi nu admite nici un ocol în parcursul lui Ion Iliescu de la rolul de opresor bolşevic/stalinist al studenţilor în anii 1950 la cel de opresor neobolşevic/stalinist al studenţilor şi Opoziţiei (PNŢ şi PNL) în 1990.
Dar dacă Ion Iliescu rămâne neschimbat – cel puţin în Raportului final din 2006 -, Tismăneanu fluctuează. Am chiar bănuiala că Iliescu rămâne – în versiunea 2006 – stabil pentru ca Tismăneanu să poată varia mai uşor.
Pentru a înţelege acest mecanism de bursă a nomenclaturii de ieri şi de azi, trebuie să luăm în considerare faptul că Tismăneanu a produs un alt “raport final”. Raportul final din 2006 a fost precedat de un Final Report în 1989. În august 1989, Vladimir Tismăneanu depunea pe masa lui National Council for Soviet and East European Research un “Final Report” cu titlul: “Personal Power and Elite Change in Romania” (66 pagini). Acest “Final Report” era însoţit de un “Research Report”, cu titlul: “The Tragicomedy of Romanian Communism” (79 pagini). Ambele rapoarte din 1989 îl menţionau pe Vladimir Tismăneanu ca “author” şi “principal investigator”. La secţiunea “Contractor” era menţionat Foreign Policy Research Institute, think tank-ul din Philadelphia unde a lucrat Vladimir Tismăneanu între 1983 şi 1990. Aşadar National Council for Soviet and East European Research a plătit Foreign Policy Research Institute pentru a produce un “Final Report” asupra regimului comunist din România anului 1989, a istoriei şi perspectivelor acelui regim. Înainte de a analiza conţinutul celor două rapoarte, şi de a la raporta apoi la Raportul final din 2006, trebuie să fac câteva precizări în ceea ce priveşte instituţiile tutelare ale rapoartelor din 1989.
National Council for Soviet and East European Research a fost înfiinţat în 1977 de guvernul american cu sprijinul Departamentului Apărării şi al Departamentului de Stat al S.U.A.. Ulterior, funcţionarea NCSEER a fost susţinută şi de Arms Control and Disarmanent Agency. După cum o dovedesc legăturile guvernamentale, rostul NCSEER nu era acela de a face ştiinţă pură, ci a informa şi influenţa deciziile politice ale guvernului american în privinţa Europei de Est şi a U.R.S.S..[1]
Foreign Policy Research Institute a fost înfiinţat în 1955 de Robert Strausz-Hupé. FPRI e, nominal, “dedicat studiilor care ajută la dezvoltarea de politici care avansează interesele naţionale ale S.U.A.”. Dar, încă din 1961, într-un memorandum trimis Preşedintelui Kennedy şi Secretarului de Stat Robert McNamara, senatorul american William J. Fulbright atrăgea atenţia că FPRI era parte a unui “mic grup de think tankuri private care, cu ajutorul marilor corporaţii, încercau să capete o influenţă necuvenită asupra armatei americane.” Fulbright se temea că, în loc să fie controlată de guvernul american ales prin vot democratic, politica externă americană începea să cadă pe mâna unor grupuri de interese private care acţionau prin intermediul unor instituţii precum FPRI.[2]
FPRI era finanţat de Richardson Foundation, o fundaţie “caritabilă” a concernului chimic Vick. Aripa militară a FPRI ţinea seminarii de îndoctrinare pe bazele militare americane. Aripa civilă îndoctrina liderii societăţii civile americane în sensul transformării statelor americane în “colegii de război civile” (“civilian war colleges”) unde populaţia să poată fi pregătită de rezistenţă împotriva invaziei sovietice. Conform activiştilor FPRI, parte a inveziei sovietice erau şi impozitul progresiv pe venit sau reglementarea pieţei.[3]
“Anticomunismul” lunatic promovat de FPRI a făcut ca în anii ’60-’70 institutul să fie discreditat şi izolat de lumea academică americană. Odată cu venirea la putere a lui Ronald Reagan însă, FPRI s-a alăturat lui National Endowment for Democracy [4], lui American Enterprise Institute [5] şi altor instituţii extrem de influente în modelarea politicii externe americane în sensul “revoluţiei democratice globale” neoconservatoare.
La FPRI, Tismăneanu a fost unul din colaboratorii apropiaţi ai lui Daniel Pipes, director al FPRI între 1986 şi 1993.[6] Conform lui Pipes, Tismăneanu ar fi fost principalul responsabil pentru modul în care S.U.A. a înţeles să influenţeze procesul democratizării ţărilor din Estul Europei în general şi a României în special: “La mijlocul anilor ’80, într-o perioadă când toată lumea credea că Europa de Est stagnează, Vladimir Tismăneanu a observat mişcări ascunse, şi a susţinut că trebuie să fim atenţi la ceea ce el numea emergenta societate civilă. Într-o faimoasă conferinţă din 1987 organizată de dl Tismăneanu, FPRI a avut inspiraţia de a ataca subiectul, ‘Vor supravieţui statele comuniste?’ Drept urmare, dl Tismăneanu a fost consultat aproape zilnic de Departamentul de Stat la începutul lui 1990, dându-i astfel posibilitatea de a avea un rol direct în definirea politicii de diferenţiere (care condiţiona asistenţa S.U.A. de paşi concreţi către democratizare), politică ulterior adoptată în privinţa întregii Europe de Est.” [7]
Între subiectul conferinţei din 1987 şi cel al lui Final Report din august 1989 există o continuitate evidentă. Raportul din 1989 e probabil o comandă venită ca urmare a conferinţei din 1987. În 1987, Tismăneanu atrăgea atenţia asupra lipsei de viabilitate a statelor comuniste, iar în 1989 întocmea un Final Report referitor la instabilitatea regimului Ceauşescu şi la modul în care ar putea fi grăbită şi influenţată o eventuală schimbare de regim.
Dacă e adevărat ce spune Daniel Pipes, înseamnă că în august 1989, când înmâna şefilor săi de la FPRI şi sponsorilor de la NCSEER acest Final Report, Tismăneanu era unul din principalii inspiratori ai politicilor americane referitoare la Europa de Est. Să vedem aşadar ce anume le spunea Tismăneanu guvernanţilor americani în august 1989, cu doar câteva luni înainte de căderea regimului Ceauşescu şi de preluarea puterii de către Ion Iliescu şi F.S.N.. Cum îl prezenta Tismăneanu pe Ion Iliescu în acel Final Report din 1989? Ca parte a emergentei societăţi civile – bune – sau ca stalinist impenitent – rău?
2. Societatea civilă: Iliescu, Brucan, Bârlădeanu
La începutul “sumarului executiv” care precede raportul propriu-zis, aflăm că, “la începutul anilor 1970, convins că şi-a consolidat puterea, Ceauşescu a început să dezvolte un stil de conducere personalist, ignorând şi deseori contrazicând organele de conducere colectivă. Subordinaţii au devenit din ce în ce mai îngrijoraţi de emergenţa unei dictaturi neo-staliniste, astfel încât Ceauşescu a accelerat rotaţia cadrelor, retrogradând membri influenţi ai ‘grupului aparatcicilor’ precum Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Ion Iliescu şi Ion Stănescu. Unii s-au sinucis în circumstanţe stranii” (Final Report 1989, 2).
Discutând despre posibilii succesori ai lui Ceauşescu, Tismăneanu preciza că şansele lui Nicu Ceauşescu de a rezista unui atac al “aparatcicilor nemulţumiţi” sunt extrem de mici: “Un scenariu mult mai plauzibil e că va apărea un candidat din rândul securiştilor şi nomenclaturiştilor de vârf educaţi la Moscova (Ion Coman, Ion Dincă şi Constantin Olteanu). E de asemenea posibil ca şi conducerea post-Ceauşescu să fie asigurată de membrii cândva puternicului ‘grup al aparatcicilor’ (care îi include pe foştii secretari CC Ion Iliescu şi Paul Niculescu-Mizil şi pe fostul premier Ilie Verdeţ)” (Final Report 1989, 5). Oricum, nota Tismăneanu, izolarea României pe plan internaţional şi “relaţiile tensionate” dintre Ceauşescu şi Gorbaciov sunt favorabile schimbării de regim: “În această conjunctură, Moscova nu are nici un interes să apere un stalinist nereformat. Sovieticii nu vor sta pasivi să privească deteriorarea situaţiei din România, şi cel mai probabil e că vor alerta elementele pro-sovietice din aparatul de partid, armata şi securitatea din România pentru a le pregăti să preia puterea. Nici Occidentul nu va fi interesat să facă vreun gest de susţinere a unei dictaturi din ce în ce mai compromise” (Final Report 1989, 5).
Să notăm deci că, la finalul sumarului executiv, Tismăneanu prevedea că sovieticii îl vor înlocui pe Ceauşescu cu oameni de-ai lor şi că Vestul se va mărgini la a nu-l susţine pe Ceauşescu. Tismăneanu nu prevedea vreo intenţie sau posibilitate a Occidentului de a împiedica ascensiunea unei garnituri pro-sovietice la cârma României.
Tismăneanu menţionează apoi că Nicolae Ceauşescu, în calitate de secretar al CC, avea sarcina de a coordona organizaţiile de tineret şi că la sfârşitul anilor 50 a colaborat cu Virgil Trofin, Ion Iliescu, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Cornel Pacoste, Ştefan Bârlea şi Mircea Iliescu la represiunea studenţilor: “Punând în practică fără ezitare linia partidului, aceşti activişti au stabilit legături personale strânse cu Ceauşescu, care i-a ajutat să urce în ierarhia de partid. Numiţi în poziţii cheie, ei au devenit un grup de presiune major după 1965. Unii dintre ei – precum Ştefan Andrei şi Cornel Pacoste – sunt încă membri ai nomenclaturii de vârf, în vreme ce alţii – precum Virgil Trofin, Cornel Burtică şi Ion Iliescu – au fost eliminaţi în anii din urmă” (Final Report 1989, 9). Aşadar, deşi a debutat în societatea comunistă ca stalinist, Ion Iliescu a fost mai apoi asociat mai degrabă perioadei de liberalizare dintre 1965 şi 1971, neavând nimic de a face cu “anii din urmă/recenţi” ai comunismului ceauşist, când a fost persecutat.
În “raportul de cercetare” din 1989, Tismăneanu îl menţionează pe Iliescu ca pe unul dintre cei persecutaţi de regimul Ceauşescu şi ca pe un activist popular în rândul membrilor de partid, deci capabil să asigure coeziunea şi stabilitatea unui eventual regim post-Ceauşescu: “Oamenii care au atins un anumit nivel de popularitate în rândul mebrilor de partid (Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil) au fost treptat marginalizaţi” (Tragicomedy of Romanian Communism 1989, 53).
Modul în care Tismăneanu îl fereşte pe Iliescu de contaminarea cu ceauşismul devine şi mai evident când comparăm paragraful referitor la Congresul al X-lea al PCR din Final Report 1989 cu cel din Raport final 2006. În 1989, Tismăneanu descrie manevrele prin care Ceauşescu a înlăturat vechea gardă pentru a numi în Prezidiul Permanent al Comitetului Executiv al PCR doar pe cei fideli lui: “Ceauşescu era acum liderul aboslut al PCR, puternic susţinut de un aparat de partid ai cărui reprezentanţi şi-au primit în sfârşit mult-aşteptatata răsplată pentru loialitatea lor. vechii asociaţi ai lui Ceauşescu Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Virgil Trofin şi Ilie Verdeţ au fost aleşi în Prezidiul Permanent al Comitetului Executiv […] Controlat în întregime de Ceauşescu, Secretariatul CC includea acum, pe lângă secretarul general, reprezentanţi ai aparatului de partid precum Paul-Niculescu Mizil, Gheorghe Pană, Vasile Patilineţ, Dumitru Popescu, Virgil Trofin şi Mihail Gere” (Final Report 1989, 22).
În această versiune, Iliescu nu e asociat nominal acestui congres care, ne spune Tismăneanu, a consfinţit preluarea controlului asupra P.C.R. de către Ceauşescu şi deci a marcat începutul regimului Ceauşescu ca fază distinctă a istoriei regimului comunist în România.
Iată însă cum prezintă Tismăneanu acelaşi moment în Raportul final din 2006: “Treptat, Ceauşescu a reuşit să-i elimine din viaţa politică pe toţi supravieţuitorii din Biroul Politic al lui Gheorghiu-Dej, evitând însă metoda stalinistă a epurărilor sângeroase. De exemplu, după ce a fost eliminat din Comitetul Central la Congresul al X-lea în 1969, Apostol a primit iniţial o poziţie relativ înaltă în guvern, apoi o pensie substanţială, iar mai târziu a fost numit ambasadorul României în Argentina […] Membrii aparatului de partid (Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Ion Iliescu, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, János Fazekás şi Ion Ioniţă) i-au stat alături lui Ceauşescu. Mulţi dintre aceştia se alăturaseră PCR în timpul primilor ani de activitate legală de după război (1944-1946) şi absolviseră în anii 1950 înalta şcoală de partid a PCUS de la Moscova. Mai mult, aceştia erau comunişti naţionali convinşi şi susţineau supremaţia lui Ceauşescu în cadrul conducerii” (Raport final 2006, 106)
În 2006, Iliescu e prezentat aşadar ca unul din susţinătorii zeloşi ai lui Ceauşescu. Mai mult, conform lui Tismăneanu, motivul pentru care Iliescu l-a susţinut pe Ceauşescu ar fi fost apartenenţa lui Iliescu la grupul “comuniştilor naţionali”, opus “internaţionaliştilor”.
Trecând în revistă opozanţii fazei ceauşiste a regimului comunist, Tismăneanu ne ajută să ne facem o idee despre acea “emergentă societate civilă” pe care, conform lui Daniel Pipes, ar fi adus-o Tismăneanu în atenţia factorilor de decizie americani. Cine era deci societatea civilă impresariată de Tismăneanu în 1989? La pagina 35 avem o jumătate de paragraf dedicată lui Paul Goma, încercării de creare a sindicatelor libere în 1979 şi grevei minerilor din 1977. Uniunile de creaţie, ni se spune în alt paragraf, şi-au pierdut orice urmă de independenţă încă din 1981. Pe două rânduri ni se spune de încercările de a reînvia PNL şi PNŢ şi apoi alte două rânduri sunt dedicate manifestaţiilor studenţeşti din Iaşul lui mai 1987. E pomenită în trecere şi manifestaţia muncitorilor de la Braşov, din noiembrie 1987.
Şase (6) pagini sunt însă dedicate prezentării elogioase a “Scrisorii deschise” trimise lui Ceauşescu de cei şase vechi nomenclaturişti bolşevici (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Grigore Ion Răceanu, Silviu Brucan) în martie 1989. Scrisoarea e considerată un “document deschizător de drumuri” (“pathbreaking document”) şi prezentată de Tismăneanu astfel: “Documentul reprezintă atât o condamnare severă a politicilor dezastruoase ale lui Ceauşescu, cât şi o platformă politică alternativă. Stimulaţi fără îndoială de politica de glasnost a lui Gorbaciov, semnatarii îl acuzau pe Ceauşescu de a fi discreditat imaginea socialismului. Evitând remarcile inutil de ofensatoare referitoare la cultul personalităţii şi la monopolizarea puterii politice de clanul prezidenţial, ei cereau stabilirea unui stat socialist de drept bazat pe stricta observare a prevederilor constituţionale. Cei şase considerau campania de sistematizare [a satelor, n. M.P.] drept o insultă la adresa tuturor cetăţenilor români şi deplângeau alarmanta izolare a ţării lor atât în Est cât şi în Vest. Semnificativ, scrisoarea nu pomenea nimic despre chestiunile legate de luptele din interiorul partidului şi se concentra pe a cere respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Nu putem să uităm, totuşi, că trimiţând o asemenea scrisoare peste hotare cei şase veterani au încălcat crucialul tabu leninist conform căruia problemele partidului trebuie discutate doar în interiorul partidului, dar oricum în România nu există o viaţă de partid. Se pare că autorii au ales din disperare această soluţie periculoasă. Grupul a ajuns la concluzia că mofturile şi capriciile lui Ceauşescu pun în pericol supravieţuirea culturală şi biologică a naţiunii române” (Final Report 1989, 40).
Aşadar cei şase nomenclaturişti au făcut un gest eroic în apărarea naţiunii române şi a drepturilor omului. După reproducerea integrală a scrisorii, Tismăneanu ne oferă şi biografiile celor şase eroi. Iată cum e prezentat Silviu Brucan, liderul emergentei societăţi civile din România anului 1989: “Silviu Brucan e un politolog şi jurnalist care a funcţionat în anii 1950 ca redactor-şef al ziarului de partid Scânteia. A făcut parte, mulţi ani, din grupul scriitorilor de discursuri ai lui Gheorghiu-Dej. În anii 1960 a fost ambasador în Statele Unite şi mai târziu a predat marxism-leninism la Academia Medicală din Bucureşti. În noiembrie 1987 a lansat un apel în favoarea demonstranţilor de la Braşov. În timpul vizitei sale în Statele Unite din 1988, a criticat puternic regimul personal al lui Ceauşescu. E clar deci că contestatarii lui Ceauşescu aparţin elitei comunismului românesc. Putem bănui că scrisoarea lor va atinge o coardă sensibilă în rândul nomenclaturiştilor nemulţumiţi.” Alexandru Bârlădeanu le e introdus şi el americanilor ca având un pedigree impecabil, de susţinător al liberalizării economice, demisionar din toate funcţiile de partid după un conflict cu Ceauşescu pe teme de politică economică şi şef al secţiei economice a Academiei Române. (Final Report 1989, 43-44).
Iată acum acelaşi episod evocat în 2006: “Încurajaţi de politica de glasnost a lui Gorbaciov, câţiva români şi-au asumat riscul de a-l critica public pe Ceauşescu. În martie 1989, şase veterani ai partidului, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu şi Grigore Răceanu, i s-au adresat lui Ceauşescu printr-o scrisoare deschisă în care denunţau excesele acestuia, politica economică haotică şi deteriorarea generală a imaginii internaţionale a României. „Scrisoarea celor şase” – după cum a fost denumit acest memoriu în ţară şi în străinătate – a reprezentat mai mult decât o critică severă la adresa cursului dezastruos urmat de Ceauşescu. Opunându-se exceselor clanului conducător, autorii cereau stabilirea unei stări de legalitate. De fapt, „scrisoarea celor şase” a fost un exemplu clasic de disidenţă intrasistemică şi nu expresia unei opoziţii radicale faţă de instituţiile şi practicile asociate cu ceea ce Gorbaciov criticase ca fiind un „sistem administrativ de comandă”. Cu toate acestea, considerând tradiţiile şi comportamentele caracteristice culturii politice româneşti, memoriul a reprezentat un punct de cotitură. Pentru prima dată în istoria PCR, activişti importanţi ai partidului îndrăzniseră să pună sub semnul întrebării presupusa infailibilitate a secretarului general şi se constituiseră practic într-o facţiune politică a unui partid leninist în care fracţionismul fusese considerat întotdeauna un păcat mortal. Totuşi, autorii nu erau partizanii unui pluralism de tip occidental. Unii dintre ei, precum Gheorghe Apostol şi Constantin Pîrvulescu, fuseseră implicaţi în teroarea stalinistă de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Corneliu Mănescu contribuise în mare măsură la fabricarea imaginii lui Ceauşescu ca arhitect al politicii externe semiautonome a României. Silviu Brucan fusese un propagandist experimentat al partidului şi servise ca ambasador al regimului în Statele Unite şi la Naţiunile Unite la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960. Bârlădeanu, care propusese reforme economice moderate la sfârşitul anilor 1960, până când a fost forţat să se retragă din toate poziţiile deţinute în aparatul de partid şi de stat după o dispută cu Ceauşescu asupra strategiilor privind investiţiile şi planificarea, era un susţinător convins al economiei de comandă şi al planificării centralizate” (Raport Final 2006, 43).
În 1989, pentru americanii informaţi de Vladimir Tismăneanu, Brucan era un respectabil profesor, iar Alexandru Bârlădeanu era un comunist liberal-moderat partizan al reformelor economice. Ambii susţineau – le spunea Tismăneanu beneficiarilor americani – drepturile omului. În 2006, Tismăneanu le spune românilor că Brucan era un propagandist, iar Bârlădeanu era un susţinător convins al economiei de comandă şi planificării centralizate, şi că niciunul dintre ei nu era un partizan al pluralismului.
Şi-a rafinat domnul Tismăneanu paradigma analitică sau trădează după cum o cer interesele partidului? Oare în 1989 intermedia mariajul – sau măcar pactul de neagresiune – dintre americani şi facţiunea Brucan-Iliescu, în vreme ce în 2006 lucra ca ideolog de campanie pentru “anticomunistul” Băsescu, ajuns între timp preferatul amabasadei americane la Bucureşti?
Pentru a ne lămuri, iată cum îl prezenta pe Ion Iliescu în 1989, aproape de finalul raportului şi al capitolului dedicat posibililor succesori ai lui Ceauşescu. Iată deci ultimul cuvânt al lui Vladimir Tismăneanu în august 1989: “Unul dintre candidaţii cu cele mai mari şanse de a-i succede lui Ceauşescu e Ion Iliescu, cândva protejatul preşedintelui şi probabil preferatul aparatului de partid. Educat la Moscova la începutul anilor ’50, unde ni se spune că l-ar fi întâlnit pe Gorbaciov, Iliescu aparţine unei generaţii mai tinere de comunişti, reformatori. În 1971, Iliescu – pe atunci un tânăr secretar de partid însărcinat cu probleme ideologice – şi-a pierdut locul în Secretariat din cauză că s-a opus mini-revoluţiei culturale. Aşa-zisele lui păcate, ‘intelectualism’ şi ‘liberalism’ pot fi cu mult succes invocate într-o confruntare cu Ceauşescu şi susţinătorii lui. În timpul vizitei lui Gorbaciov în România, în mai 1987, lui Iliescu i s-a cerut să părăsească Bucureştiul pentru o săptămână pentru a nu se întâlni cu potenţialul său protector sovietic. Mai târziu, într-un articol foarte neobişnuit publicat în principala revistă literară din România în septembrie 1987, Iliescu a susţinut ‘dezvoltarea formelor eficiente de control asupra puterii şi factorilor de decizie’. Scris într-un stil gorbaciovist, eseul lui Iliescu se referă la aceste structuri de putere ca la ceva intrinsec conservator, interesat în menţinerea status quo/ului şi deci ca la o sursă majoră de alienare socială” (Final Report 1989, 50).
După o asemenea scrisoare de recomandare din partea profesorului Tismăneanu, nu e de mirare că Ion Iliescu a primit postul de preşedinte al României din partea U.R.S.S cu încuviinţarea S.U.A.. Prezentat ca liberal, reformator, intelectual şi gorbaciovist într-o epocă în care S.U.A. negociau cu succes cu liberalul, reformatorul şi intelectualul Gorbaciov, Ion Iliescu nu avea de ce să se teamă de opoziţie din partea S.U.A. în cazul în care U.R.S.S. l-ar fi propulsat la putere – aşa cum prevedea dl Tismăneanu.
3. Naţional-comunismul
În Raportul final din 2006, Tismăneanu retrogradează şi naţionalismul odată cu Iliescu. În 1989, poziţia lui Tismăneanu era mult mai apropiată de ceea ce susţine astăzi istoricul american Larry Watts. Astăzi, profesorul Tismăneanu denunţă ca exponenţi ai “securismului/comunismului-naţional” pe toţi cei care susţin – precum Watts – că politica externă a lui Ceauşescu era genuin autonomă de Moscova. În 1989, Tismăneanu era mult mai generos cu naţional-comunismul decât în 2006.
Iată, de exemplu, cum e prezentată perioada “dezgheţului” (1965-1971) în 1989: “From his predecessor, Nicolae Ceauşescu inherited a dynamic economy, an embryonic national consensus, and a growing prestige in the international arena. During the first stage of his rule (1965-1971), the new general secretary sought to consolidate his authority and power by stressing the values of national independence and patriotic consciousness. At the same time, he seemed to offer his subjects a new social contract based on a more sensitive approach to basic economic, political and cultural needs and aspirations. The economic opening to the West and the more rational investment policy raised the people’s living standards” (Final Report 1989, 13). Şi: “Nicolae Ceausescu inherited from Gheorghiu-Dej a semi-autonomous country which was not wholly subservient to the Soviet Union, despite its membership in the Warsaw Pact and CMEA. To be sure, no genuine de-Stalinization had taken ‘place under Dej, but in this respect Romania was similar to Yugoslavia in the first years after the Cominform 1948 and 1949 Resolutions. The open break with Moscow in April 1964 was an opportunity to blame the Soviets for the regrettable past and enable domestic leaders to resurrect a sense of patriotism in the Declaration of the Romanian Workers’ Party. This Declaration in fact opened the door for a new approach to both foreign and domestic policy.” (Tragicomedy of Romanian Communism 1989, 8).
Iată acum înfierarea din 2006: “La sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970, Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român şi preşedintele României, era descris de către mijloacele de informare occidentale ca un fel de rebel. Era la modă, la sfârşitul anilor 1960, să fie recunoscută „autonomia” politicii externe a lui Ceauşescu şi să se considere că acesta avea un ataşament sincer faţă de valorile naţionale româneşti. Mitul „comunismului naţional” românesc, avându-l pe Ceauşescu drept simbol al contestării dominaţiei Moscovei în Europa Centrală şi de Est, se construia cu rapiditate. Deziluzia liderului român faţă de URSS începuse odată cu atacul lui Hruşciov împotriva lui Stalin. Pentru Ceauşescu, ca şi pentru Gheorghiu-Dej, Enver Hodja, Mátyás Rákosi, Mao Tzedun, Walter Ulbricht, Maurice Thorez şi alţi stalinişti ai vremii, destalinizarea lui Hruşciov ameninţa să distrugă unitatea comunistă. Oamenii aceştia aveau nevoie de un idol şi urau iconoclasmul lui Hruşciov. Obligaţi să aleagă între URSS şi Stalin, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu l-au ales de bună voie pe cel de-al doilea. Astfel, Ceauşescu a urmat cu încăpăţânare o linie stalinistă naţională după moartea mentorului său în martie 1965. Demagogia sa a fost luată deseori în serios, acordându-se prea puţină atenţie faptului că în interiorul ţării era menţinut un sistem stalinist şi că populaţia era supusă unor permanente privaţiuni” (Raport final 2006, 95).
Aşadar în 1989 Tismăneanu le spunea americanilor că Nicolae Ceauşescu a moştenit de la Gheorghiu-Dej o economie dinamică şi un prestigiu internaţional în creştere. Mai spunea Tismăneanu în 1989 şi că, în prima parte a domniei lui Ceauşescu, deschiderea economică spre Occident şi o “mai raţională politică de investiţii au ridicat standardul de viaţă al românilor”. În Raportul final din 2006 nu mai regăsim nimic din toate acestea.
În 1989, după cum am văzut, Tismăneanu face din Brucan, Iliescu şi Bârlădeanu nişte patrioţi, adepţi ai unei linii cu adevărat naţionale, moderat liberale economic şi independente de Moscova. Iată cum e prezentat Iliescu: “Ion Iliescu, fost lider al UTC, a devenit mai întâi şeful Departamentului de Propagandă ţi apoi după 1970 l-a înlocuit pe Niculescu-Mizil ca secretarul CC însărcinat cu ideologia. Iliescu s-a înconjurat cu intelectualii partidului, incluzându-i aici pe economiştii Gheorghe Badrus, Gheorghe Dolgu şi Costin Murgescu precum şi cu doctrinarii marxişti Ilie Rădulescu, Constantin Vlad şi Dumitru Ghişe. Împreună cu Miron Constantinescu, Iliescu a sprijinit renaşterea cercetării sociologice în România. În timpul mandatului său ca Prim-Secretar UTC, Iliescu a ajutat la organizarea unui Centru pentru Studierea Tineretului condus de sociologii Ovidiu Bădina şi Fred Mahler.” (Final Report 1989, 55-56). Într-adevăr, în 1989, Tismăneanu punea succesul “dezgheţului” din a doua jumătate a anilor ’60 pe seama apelului conducerii PCR la resursele culturii naţionale româneşti: “Dumitru Popescu in Scînteia called for intellectual creativity and an uncompromising break with any form of mystical doctrinarism. Patriotic symbols were incorporated into the official ideology. New personalities were needed to carry out the new policy. Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu’s successor as ideological pontiff, announced an epoch of increased tolerance and relaxation; the Central Committee’s Ideological Department was run by dynamic party intellectuals [Iliescu, n. M.P.] committed to the elaboration of a Romanian model of socialism based on national traditions and an opening to international dialogue. Most of these activists shared the illusion that Ceauşescu was intent upon reforming ossified Stalinist institutions and encouraging experiments in economic and cultural liberalization. What followed was the first genuine thaw in post-war Romanian culture, with the party encouraging intellectual de-Stalinization and temporarily renouncing bureaucratic-administrative methods in cultural matters.” (Final Report 1989, 14).
În raportul din 2006 nu se mai pomeneşte nimic de toate aceste lucruri, prezentate în 1989 ca lăudabile realizări care ar fi trebuit să-l recomande Iliescu în ochii S.U.A.. În 1989, Iliescu era prezentat ca bun pentru că naţionalist şi liberal ideologic. În 2006, Iliescu ne-a fost zugrăvit ca retrograd din punct de vedere politic – comunist stalinist – şi cultural – adept al stalinismului naţional. La bursa lui Vladimir Tismăneanu, cota lui Iliescu a scăzut odată cu aceea a naţionalismului sau a comunismului naţional.
În rapoartele din 1989, Tismăneanu afirma cât se poate de răspicat că eşecul regimului comunist se datora inaderenţei comuniştilor la idealurile naţionale ale românilor. Internaţionalismul comunist nu făcea casă bună cu România profundă: “Debilitatea intelectuală a comunismului românesc interbelic, datorată atât elitismului partidului cât şi aversiunii lui faţă de orice atitudine care ar fi putut să pară naţionalistă, explică apelul modest pe care l-a avut această formaţiune în rândul intelectualilor.” (The Tragicomedy of Romanian Communism 1989, 26). Comuniştii interbelici erau prin definiţie antinaţionali: “Nu aveau nici un scrupul să susţină pretenţiile sovietice la teritoriile istorice româneşti ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi susţineau bucuroşi dezastruoasa strategie cominternistă a învrăjbirii claselor sociale. Erau indiferenţi la tradiţiile politice ale ţării lor, dispreţuiau sentimentele şi aspriraţiile patriotice ale românilor şi îmbrăţişau ‘internaţionalismul’ ca şi camuflaj mistic pentru nepregetata lor slugărnicie faţă de URSS” (Tragicomedy of Romanian Communism 1989, 12-13).
În 1989, Tismăneanu condamna ritos internaţionalismul: “Compoziţia morală a comunismului din România era produsul unei generaţii care asimilase total definiţia stalinistă a solidarităţii proletare: ‘Un internaţionalist este cineva care e gata să apere URSS fără rezerve, fără ezitare, necondiţionat. pentru că URSS e baza mişcării revoluţionare mondiale, şi această mişcare revoluţionară nu poate fi apărată şi promovată decât dacă URSS e apărată. Oricine vrea să apere mişcarea revoluţionară mondială separat ori împotriva URSS merge împotriva revoluţiei şi va aluneca inevitabil înspre tabăra inamicilor revoluţiei” (Tragicomedy of Romanian Communism 1989, 25). [8]
Aplaudând rezistenţa românilor împotriva ceauşismului anilor 1980, Tismăneanu invoca nici mai mult nici mai puţin decât România tradiţională, profundă, a cărei existenţă o celebra citând din jurnalistul Simon Kolka, de la Financial Times: “În pofida durelor măsuri de austeritate luate de Ceauşescu, românii continuă să îşi apere modul de viaţă tradiţional. Un recent călător [Kolka, n. M. P.] a notat de altfel existenţa unei alte Românii, ‘una a sătenilor locuind în aşezări de inocenţă aproape medievală şi a orăşenilor luptând să-şi păstreze demnitatea în mijlocul lipsurilor şi represiunii; viaţa ţărănească, în varietatea şi pitorescul ei, continuă în afara acelor zone asupra cărora Ceauşescu a început să-şi impună ‘sistematizarea'” (Final Report 1989, 58).
La doar câţiva ani diferenţă, în 1992, dl Tismăneanu înălţa un imn internaţionalismului comunist, preferabil de astă-dată naţionalismlui: “Dintre toate pericolele care ameninţă libertatea în Europa Centrala şi de Est, cel mai mare e renaşterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internaţionalist, cum e comunismul. E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «naţiune» sau chiar comunitatea de sînge.” [9]
Tot în 1989, Tismăneanu afirma că Ceauşescu nu a compromis stalinist potenţialul genuin autonomist oferit de naţionalism: “For more than twenty years, Ceauşescu has succeeded in deterring his domestic opponents by manipulating national symbols and patriotic aspirations. Unfortunately, the autonomist potential has been wasted because of Ceauşescu’s unreconstructed Stalinist beliefs and methods” (Final Report 1989, 52). Aşadar, nu naţionalismul a fost de vină pentru ceauşism, ci bastardizarea stalinistă a naţionalismului: “Under certain political circumstances, communist regimes may embrace diverse forms of distorted, “pharisaic” nationalism. Because of their origins and nature, however, this cannot be a genuine nationalist creed but a syncretic concoction whose fundamental purpose is to compensate for the ideological vacuum generated by the decline of Marxism-Leninism as a dominant doctrine. Ceausescu’s endeavor to merge communism and ethnocentrism seems to be a most glaring illustration of this thesis. In spite of its alleged pristine and patriotic credentials, the RCP has never relinquished its Stalinist structure, dogmas, and phobias” (Tragicomedy of Romanian Communism 1989, 6).
4. Copy and paste
După cum poate cei mai ageri dintre cititori au sesizat, largi părţi ale rapoartelor din 1989 se regăsesc reproduse cuvânt cu cuvânt în Raportul final din 2006.
Iată, de exemplu, “tradiţia” PCR în Final Report din 1989: “Unlike the Bulgarian, Hungarian, Polish and Yugoslav CPs, the underground Romanian Communist Party (RCP) was a peripheral movement (miscare) entirely dominated and frequently offended by the Comintern. It managed to achieve national prominence and establish its hegemony only under the umbrella of and with immediate support from the Soviet Army after 1944 . Its claim to legitimacy therefore has always been a moot issue, even after Gheorghe Gheorghiu-Dej decided to simulate born-again Romanianism in 1963-64. Hence, both in theory and in practice, Ceausescuism appears as a desperate attempt by a beleaguered elite to gain domestic authority and international recognition through emphasizing the qualities it had most conspicuously lacked for most of its history : national prestige and influence […] The chauvinistic outbursts of Ceausescu, his romanticization of the country’s archaic past, his passionate identification with mythological Thracian-Dacian chieftains and powerthirsty feudal princes, his fascination with “organic corporatism” and the rehabilitation of Blut und Boden symbols and rites, have deeper sources than Ceausescu’s personal psychology. These manifestations originate in the RCP’s problematic relationship with Romanian cultural traditions and political patterns ; they are the means by which Romanian communism tries to compensate for its failure to offer convincing responses to the challenges of political and social modernization” (Tragicomedy of Romanian Communism, 3-4).
Iată acum acelaşi pasaj adaptat pentru Raportul final din 2006: “Spre deosebire de partidele leniniste bulgar, maghiar, polonez şi iugoslav, în timpul perioadei de ilegalitate PCR a fost o formaţiune marginală, complet dominată de aparatul Cominternului. PCR a reuşit să capete o anvergură naţională şi şi-a impus hegemonia numai cu ajutorul Armatei Sovietice, după ocuparea ţării în august 1944. Subordonarea faţă de Kremlin a marcat partidul, atât la nivelul elitei comuniste, cât şi la nivelul membrilor de rând. Au existat şi excepţii individuale, dar acestea au fost marginalizate rapid şi reduse la tăcere. Pretenţiile partidului la legitimitate au fost, de aceea, întotdeauna contestabile, chiar şi după 1963-1964, când secretarul general Gheorghe Gheorghiu-Dej a ales să facă apel tot mai frecvent la sentimentele şi valorile naţionale. Combinată cu o limitată liberalizare internă condusă de sus, distanţarea faţă de Moscova a oferit noului val de birocraţi de partid din ce în ce mai siguri de sine un suport ideologic: susţinătorii şi protejaţii lui Ceauşescu de la sfârşitul anilor 1960 erau aparatcici de vârstă mijlocie, care se considerau cu adevărat exponenţii unei clase manageriale naţionale aflate în ascensiune […] Atât în teorie, cât şi în practică, ceauşismul a reprezentat încercarea disperată a unei elite asediate de a câştiga autoritate internă şi recunoaştere internaţională accentuând exact calitatea care îi lipsise de-a lungul celei mai mari părţi a istoriei sale: prestigiul şi influenţa la scară naţională […] Răbufnirile xenofobe ale Conducătorului, romanţarea trecutului arhaic al României, identificarea cu figurile mitice ale căpeteniilor traco-dacice şi ale domnitorilor feudali despotici, fascinaţia pentru reabilitarea simbolurilor militariste şi etnice aveau rădăcini mai adânci decât psihologia personală a lui Ceauşescu: ele îşi aveau originea în relaţia problematică a PCR cu tradiţiile şi modelele culturale româneşti. Un studiu al documentelor de partid referitoare atât la perioada de clandestinitate, cât şi la anii stalinismului lipsit de echivoc ilustrează respingerea valorilor naţionale româneşti, neîncrederea în intelectualitate şi ignoranţă în privinţa problemelor fundamentale ale istoriei ţării. Puţin le păsa comuniştilor doctrinari că problemele reale ale ţării implicau împăcarea cu modernizarea şi adoptarea modelelor instituţionale occidentale.” (Raport final 2006, 32-33).
Paginile 3-4 şi 10-14 din Final Report din 1989 sunt răsfirate în paginile 89-94 ale Raportului final din 2006.
Iată o mostră din versiunea în engleză din 1989: “The Romanian “deviation” — a self-styled version of national communism — resulted in a successful attempt by the ruling group to restructure the official ideology and assimilate populist and nationalist values . As Joseph Rothschild notes: “The background to the Soviet-Romanian tensions of the 1960s lies in the grievances and aspirations generated by expectations of change within a context of political backwardness” (Final Report 1989, 3).
Şi versiunea în româneşte din 2006: “‘Devierea’ română – o pretinsă versiune a comunismului naţional – a condus la reuşita încercărilor grupului conducător de a restructura ideologia oficială şi de a asimila valori populiste şi naţionaliste. „Sursa tensiunilor sovieto-române din anii 1960 o reprezintă nemulţumirile şi aspiraţiile generate de aşteptările pentru schimbare în contextul înapoierii politice”, comenta pertinent Joseph Rothschild începuturile disputei româno-sovietice” (Raport final 2006, 89).
Sau: “‘Ideological nationalization’ — to use a concept coined by Zbigniew Brzezinski — permitted Romanian communists to recoup long-dormant social energies and develop for the first time in their history a sense of political legitimacy. The rehabilitation of prominent figures of the national intelligentsia greatly contributed to the domestic political and cultural relaxation . This co-optation strategy, implemented by cultural dictator Leonte Răutu, permitted the publication of previously banned works by Octavian Goga, Lucian Blaga, George Bacovia, G. Călinescu, Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu, Gib Mihăiescu and many others. Among the intellectuals who endorsed the party’s national communist platform, albeit with different degrees of enthusiasm, were such respected personalities of the pre-revolutionary epoch as: historians Andrei Oţetea , C. C. Giurescu and
Constantin Daicoviciu ; literary critics G . Călinescu, Şerban Cioculescu, and Tudor Vianu; philosophers D . D . Roşca and Lucian Blaga; and such sociologists as Mihail Ralea, Traian Herseni and H. H. Stahl. The same party which in August 1944 counted no more than 1,000 members experienced after 1960 a political transfiguration into a forceful movement championing long-repressed national grievances. Bygone were the times of such Stalinist hacks as Mihail Roller, the former deputy chief of the CC Agitprop Department, who authored a History of the Romanian People’s Republic glorifying the “traditional fraternal bonds” between Romania and Russia. Of course, Dej and his associates never acknowledged any personal responsibility for their crucial role in the country’ s satellization in the late 1940s and early 1950s. Instead, they shrewdly manipulated nationalist emotions to craft the image of the RCP elite as the guarantor of the country’s dignity and independence. The RCP strategy during Dej’s last years contained, however, a dual potential. On the surface, Romania seemed interested in emulating Tito by engaging in a sweeping de-Sovietization that could result in domestic liberalization. In fact, instead of loosening controls over society, the RCP leadership further tightened its grip and refused to allow a genuine de-Stalinization. Hence, from its very inception, Romania’s break with Moscow contained ambiguities: in accordance with the inclinations and interests of the leading team and international circumstances, domesticism could lead either to Yugoslavization, i .e., de-Sovietization coupled with de-Stalinization, or Albanization, i.e., de-Sovietization strengthened by radical domestic Stalinism. This dual nature of the RCP’s divorce from the Kremlin stems from the contrast between its patriotic claims and the refusal to overhaul the Soviet-imposed model of socialism. Also a benchmark of the first stage of the Ceauşescu regime, this ambivalence was rooted in the anxiety of the elite that reforms could unleash political unrest and jeopardize the party’s monopoly on power” (Final Report 1989, 11-13).
Fragmentul de mai sus e inclus în Raportul final din 2006 astfel: “‘Naţionalizarea ideologică’, pentru a folosi conceptul introdus de Zbigniew Brzezinski, le-a permis comuniştilor români să recupereze energiile sociale latente şi să dezvolte un anumit sentiment de legitimitate politică pentru prima dată în istoria lor. Reabilitarea figurilor proeminente ale intelighenţiei naţionale a contribuit masiv la relaxarea politică şi culturală internă. Această strategie de cooptare, pusă în practică de Leonte Răutu, a permis publicarea operelor, anterior interzise, ale unor importanţi scriitori români, cum ar fi Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu şi Tudor Vianu. Printre intelectualii care au sprijinit platforma comunistă naţională a partidului, deşi cu grade diferite de entuziasm, s-au numărat figuri respectabile prerevoluţionare precum istoricii Andrei Oţetea, Constantin C. Giurescu şi Constantin Daicoviciu, criticii literari G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, filozofii D. D. Roşca şi Lucian Blaga, şi sociologii Mihai Ralea, Traian Herseni şi H. H. Stahl. Gheorghiu-Dej a fost lăudat în revistele literare de autori ca G. Călinescu, Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, Demostene Botez şi extrem de servilul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, un simbol al stalinizării vieţii culturale româneşti, care a condus această instituţie până în februarie 1965. Partidul, care în august 1944 număra nu mai mult de 1000 de membri, a suferit o transfigurare politică după 1960, devenind o mişcare consolidată, care parea să promoveze dezideratele naţionale îndelung reprimate. Fără îndoială, lucrurile se schimbaseră şi întărirea numerică a partidului era o realitate: în iunie 1960, Gheorghiu-Dej a anunţat că partidul ajunsese la 834 600 de membri, dintre care 148 000 erau candidaţi. Trecuseră vremurile intelectualilor stalinişti care scriau la comandă, precum Mihail Roller, fostul şef adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, care în 1948-1949 a publicat o istorie a Republicii Populare Române care glorifica „legăturile tradiţionale frăteşti” dintre România şi Rusia […] La suprafaţă, România părea interesată să emuleze modelul lui Tito, angajându-se într-o desovietizare extinsă care ar fi putut duce la liberalizare internă. În acelaşi timp, era greu de trecut cu vederea faptul că, în loc să slăbească controlul asupra societăţii, conducerea PMR a strâns şi mai mult şurubul şi a refuzat să îngăduie chiar şi o minimă destalinizare. De aceea, de la bun început, comunismul naţional românesc a avut un potenţial ambiguu: în funcţie de înclinaţiile şi interesele echipei de la conducere şi a conjuncturii internaţionale, ar fi putut duce fie la iugoslavizare – adică, la desovietizare combinată cu destalinizare, fie la albanizare – adică, la desovietizare întărită de stalinism radical pe plan intern. Dubla natură a divorţului PMR de Kremlin provine din contrastul dintre pretenţiile sale patriotice şi refuzul său de a revizui modelul leninist al socialismului, impus de sovietici. Ambivalenţa “liniei independente” a PMR a fost deteminată de spaima conducerii comuniste româneşti că reformele vor da frâu liber revoltelor politice şi vor pune în pericol monopolul partidului asupra puterii” (Raport final 2006, 91-94).
Curios e că, în notele de subsol la Raportul final din 2006, nu se face defel trimitere la acest Final Report din 1989, din care Raportul final citează şi adaptează copios. Din câte am putut observa, nici unul din rapoartele din 1989 nu apare în bio-bibliografiile curente ale lui Tismăneanu. E uluitor cum de, în condiţiile în care analiza rămâne aceeaşi, judecăţil de valoarea se schimbă. În istoriografie, de obicei, poţi descoperi noi materiale care să îţi susţină o mai veche teză. A pune o concluzie nouă la capătul unei analize vechi nu are de a face cu istoriografia, ci cu sofistica.
4. Consideraţii provizorii asupra unor rapoarte finale
Aşadar, în Raportul din 1989, “naţional-comunismul” era blamat mai degrabă pentru comunism decât pentru naţionalism. După 1989, Tismăneanu a condamnat la “naţional-comunism” mai degrabă masca naţionalistă – “tribală” – decât măduva comunistă – internaţionalist intelectuală, deci bună, progresistă.
Pentru a înţelege această evoluţie, trebuie să precizăm că, pe parcursul Războiului Rece, naţionalismul a fost instrumentalizat cinic atât de S.U.A., cât şi de U.R.S.S.. Statele Unite ale Americii au susţinut sau cooptat în lupta cu U.R.S.S. mişcări naţionaliste dintre cele mai diverse – chiar şi Garda de Fier -, atât timp cât acestea nu erau neutraliste/”izolaţioniste”, ci anti-sovietice şi pro-americane. Orice naţionalism era bun, în măsura în care anti-sovietic şi pro-american. În măsura în care privea cu scepticism şi materialismul marxist şi pe cel consumerist, şi imperialismul de piaţă american şi colonialismul sovietic, naţionalismul era calificat de ofiţerii ideologici ai S.U.A. drept “extremist”, “comunist”, “fascist”. A fi neutralist sau independent/”izolaţionist” era, în ochii elitelor americane din timpul Războiului Rece, păcatul capital. Stânga şi Dreapta puteau fi negociate, dar nu şi non-pro-americanismul. [10] La fel au stat lucrurile şi în cazul U.R.S.S., dispusă să aţâţe flacăra naţionalistă în numele luptei anti-imperialiste şi anti-colonialiste în Africa, Asia şi America Latină, dar ostilă oricărei încercări de naţionalism autentic, care s-ar fi opus amestecului sovietic în afacerile interne ale naţiunii. Din acest punct de vedere, naţionalismul a jucat un rol însemnat în dezmembrarea imperiilor coloniale capitaliste şi comuniste.
După 1989 însă, istoria s-a scris din perspectiva victoriei “pieţei libere” asupra comunismului. Religiei şi naţionalismului nu li s-a mai recunoscut, în Vest, rolul important pe care l-au jucat în doborârea comunismului. Mai importantă a devenit “piaţa” deşi, după cum a notat istoricul baltico-anglo-american Anatol Lieven, fost Senior Associate la Carnegie Endowment, naţionalismul a jucat un rol cheie în prăbuşirea comunismului în Europa de Est precum şi în lupta împotriva Uniunii Sovietice.[11] În cazul Ţărilor Baltice, al Poloniei, Croaţiei sau Slovaciei, notează Lieven, naţionalismul a jucat un rol determinant chiar şi în ulterioara lor înflorire economică.
Conform lui Lieven, “statele rezonabil de puternice, legitimate de tradiţii statale şi naţionale şi pătrunse de simţul scopului şi destinului naţionale sunt de fapt esenţiale pentru progresul omenirii.” [12] “Societatea civilă globală” şi ONGurile, mai notează Lieven, nu pot constitui alternative viabile deoarece de obicei tind să inhibe, nu să încurajeze, o viguroasă democraţie participativă: “Noţiunea unei societăţi civile globale e una profund elitistă. Deşi se recunoaşte foarte rar, e bazată pe ideea că elitele luminate pot şi trebuie să modernizeze şi civilizeze popoarele necivilizate fie că acestora din urmă le place sau nu.” [13] Această “societate civilă” imperială exportă o versiune eterică a democraţiei, “despuiată de istorie, economie, cultură politică, interese de clasă, interese etnice, interese politice şi mai ales de naţionalism, acel element crucial pentru dezvoltarea economică de succes şi pentru crearea unei politici a democraţiei de masă.” [14] Rezultatul acestui abuziv imperialism “soft power” e anemierea democraţiei, o apatie societală asemănătoare celei create de comunism: “Din acest punct de vedere, efectele ideologiei americane sunt asemănătoare cu cele ale comunismului, ai cărui susţinători de asemenea idealizau sisteme comuniste al căror conţinut real nu avea mare legătură cu masca lor publică.” [15]
În consecinţă, Lieven nota cu regret “neputinţa” unor formatori de politici americani precum Paul Berman sau Daniel Pipes de a “recunoaşte rolul jucat de comunism în distrugerea Uniunii Sovietice.” [16]. Nu pot să nu regret, la rându-mi, că Tismăneanu, ucenic al lui Daniel Pipes la FPRI, a instrumentalizat “anti-comunist”/dar pro-Iliescu, naţionalismul în 1989 pentru a instrumentaliza anti-naţional “anticomunismul” după 1989. Fapta e cu atât mai regretabilă cu cât nici măcar nu l-a împiedicat pe Tismăneanu să-şi recicleze în 2006, într-un context ideologic diferit pentru domnia-sa, producţiile anului 1989.
Dincolo de acest lucru, rămâne amărăciunea că, prin girul acordat Raportului Final din 2006, Traian Băsescu a dat girul statului român nu doar unei necesare operaţiuni de elucidare politică a trecutului comunist, ci şi unor compilaţii lipsite de compasul moral-deontologic care ar fi trebuit să orienteze un asemenea demers. Oare suferinţa produsă românilor de regimul comunist nu merita mai mult decât reciclarea pe sub mână a unor rapoarte de închiriat scrise pentru uzul unor instituţii care apărau interesele naţionale ale altui stat? Problemele epistemologice, deontologice, politice şi morale ridicate de aceste rapoarte se cer clarificate. Din păcate, un asemenea discurs mistificator nu poate fi cercetat cu amănuntul decât după căderea de la putere a celor care l-au oblăduit instituţional, sprijinit financiar şi legitimat simbolic.
Note
[1] Vezi Victoria E. Bonnell, George W. Breslauer, “Soviet and Post-Soviet Area Studies”, în David Szanton, ed., The Politics of Knowledge. Area Studies and the Disciplines (Berkeley: University of California Press, 2004), 217-261, 224.
[2] Sara Diamond, Roads to Dominion: Right-Wing Movements and Political Power in the United States (New York: The Guilford Press, 1995), 48-49.
[3] Rick Perlstein, Before the Storm: Barry Goldwater and the Unmaking of the American Consensus (New York: Nation Books, 2009), 146-47.
[4] Vladimir Tismăneanu a avut legături şi cu controversatul “National Endowment for Democracy,” instituţie pe care analiştii şi istoricii americani o acuză de folosirea banilor publici pentru a ajuta “grupuri speciale de interese să hărţuiască guvernele democratic alese ale unor ţări prietene, să se amestece în alegerile care au loc în alte state şi să corupă mişcările democratice”: “The National Endowment for Democracy is a foreign policy loose cannon. Promoting democracy is a nebulous objective that can be manipulated to justify any whim of the special-interest groups–the Republican and Democratic parties, organized labor, and the U.S. Chamber of Commerce–that control most of NED’s funds. As those groups execute their own foreign policies, they often work against American interests and meddle needlessly in the affairs of other countries, undermining the democratic movements NED was designed to assist. Moreover, the end of the Cold War has nullified any usefulness that such an organization might ever have had. There is no longer a rival superpower mounting an effective ideological challenge, and democracy is progressing remarkably well on its own. NED, which also has a history of corruption and financial mismanagement, is superfluous at best and often destructive. Through the endowment, the American taxpayer has paid for special-interest groups to harass the duly elected governments of friendly countries, interfere in foreign elections, and foster the corruption of democratic movements” (Barbara Conry, “Loose Cannon: The National Endowment for Democracy,” Cato Foreign Policy Briefing No. 27, November 8, 1993). Veză şi Gerald Sussman, “The Myths of ‘Democracy Assistance’: U.S. Political Intervention in Post-Soviet Eastern Europe,” Monthly Review, vol. 58, no. 7, December 2006; Frederick L. Wettering, (C)overt Action: The Disappearing “C,” International Journal of Intelligence and CounterIntelligence, Volume 16, Issue 4, 2003, p. 561 – 572; Dempsey. “Fool’s errands: America’s recent encounters with nation building.” Mediterranean Quarterly, v. 12 issue 1, 2001, 57-80; Rosaleen Smyth, “Mapping US Public Diplomacy in the 21st Century,” Australian Journal of International Affairs, 55: 3, 421 — 444; Barbara Ann J. Rieffer; Kristan Mercer, “US democracy promotion: The Clinton and Bush administrations,” Global Society, 19: 4, 2005, 385 – 408.
[5] Vladimir Tismăneanu şi think-tank-uri băsiste au avut şi au “linkuri” cu AEI, un think-tank neoconservator/neoliberal descris de istoricul Mark Almond de la Oxford drept “un fel de Cominform al noii ordini mondiale”. Mark Almond noted that the American Enterprise Institute’s “so-called scholars are the inquisitors of a global regime. Minutes of their foreign seminars are more like sitting in on a hate session from China’s cultural revolution than a political science class at Yale. Participants rise to denounce the hate figure of the day or to endorse a visiting dignitary favoured by the regime. There is an overwhelming stench of ideological conformity. Washington think-tanks promote not pluralism, but a Stalinist-style dogmatism with eulogised conformists and excommunicated heretics. This show-trial mentality is hardly surprising, as the American Enterprise Institute brings the ideological successors of McCarthy and renegade leftists together with emigres educated in the Soviet bloc” (“Your Tyrant or Ours,” The New Statesman, 17 November 2003, retrieved at: http://www.newstatesman.com/200311170017). Sună a înliniedreaptă.net sau a orice alt cuib de susţinători ai băsismului.
[6] Vezi http://www.fpri.org/news/2006/#appointments. Vezi şi articolul lui Vladimir Tismăneanu http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-despre-neoconservatorism-idei-politice-si-intelectuali-publici-874437.html.
[7] Daniel Pipes, “From a Distance: Influencing Foreign Policy from Philadelphia,” The Heritage Lectures, Heritage Foundation, June 5 1991 (http://www.danielpipes.org/978/from-a-distance-influencing-foreign-policy-from-philadelphia).
[8] Înlocuiţi “U.R.S.S.” cu “S.U.A.” şi “revoluţia mondială” cu “piaţa”, şi veţi avea esenţa stalinismului de piaţă al băsismului, susţinut astăzi de Vladimir Tismăneanu. Oricine nu e suporter declarat al lui Băsescu şi deci vrednic de a fi declarat “atlantist” e, în opinia inchizitorilor băsişti auto-denumiţi “elită”, pe cale de a aluneca inevitabil în tabăra inamicilor democraţiei şi pluralismului.
[9] „Tribalism. But of all the threats to liberty in East-Central Europe, the greatest is a revived spirit of collectivism. This is not an intellectual, internationalist sort of collectivism, like communism. It is a primitive, parochial collectivism that draws on such concepts as the fatherland, the nation, or even the blood community”. În “Between Liberation and Freedom”, Tismaneanu adaugă şi „strămoşii” (“ancestors”) noţiunilor tribaliste. Vezi Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, editori Vladimir Tismaneanu şi Patrick Clawson (Philadelphia, Foreign Policy Research Institute, 1992, XI, p. 39).
[10] Vezi Deborah Kisatsky, The United States and the European Right, 1945-1955 (Columbus: The Ohio State University Press, 2005).
[11] În National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania (Berkeley: University of California Press, 1991), Katherine Verdery a argumentat şi ea că, deşi apropriat de PCR, naţionalismul a sfârşit prin a submina legitimitatea Partidului.
[12] Anatol Lieven, America, Right or Wrong: An Anatomy of American Nationalism (New York: Oxford University Press, 2004), 85.
[13] Lieven, America, 83.
[14] Lieven, America, 84. Vezi şi Minxin Pei, “The Paradoxes of American Nationalism,” Foreign Policy, May-June 2003.
[15] Lieven, America, 84.
[16] Lieven, America, 209-213.
Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ro