Veniturile medii ale unei familii din această clasă în 1999 erau de aproximativ 56 de mii de dolari anual; anul trecut, aceste venituri se ridicau la 51 de mii, chiar mai puțin cu vreo șase sute de dolari decât în anul 1989. Dacă mai luăm în calcul și inflația față de 1999 sau 1989, veniturile reale ale unei familii, mestecate în discursurile politice, sunt mult mai mici. Pătura săracă a societății a crescut față de 2006 de la 8% la 15% în statistici, iar veniturile anuale ale unei familii din această categorie sunt sub 20 mii dolari pe an. De partea cealaltă, 5% din familiile americane câştigă mai mult de 150 mii de dolari pe an şi doar 1% au venituri anuale mai mari de 250 mii de dolari. Din cei 317 mil. de locuitori, cât se estimează populația americană în anul în curs, 1,2 milioane de familii sigur n-au grija zilei de mâine.
Aceleași 1,2 milioane de familii dețin, în mare parte, și proprietatea celor cinci sute de companii listate pe NYSE și NASDAQ(luate în calcul de indicele S&P500), companii ale căror capitalizare bursieră a depășit 14.000 de miliarde de dolari (circa110% din PIB-ul anual al SUA). De la prăpădul de pe burse, după căderea Lehman din 2008, capitalizarea acestor companii a ajuns în momentul de față la un nivel nemaiîntâlnit. Inițial, indicele de care vorbesc a înregistrat un recul până la valoarea de 666 (!!! – numărul Antihristului !!!) la începutul lui martie 2009, după care s-a tot dus pe spinarea tăurașilor până la valoarea de 1839, la momentul actual. Creșterea susținută din ultimii cinci ani a făcut din cei 1% privilegiați americani o specie nouă, specia conturilor mereu pe creștere.
După salvarea băncilor prin pachetele acordate pentru acoperirea borcanelor cu derivative sparte, părea că a fi băgător în seamă pe la JP Morgan sau Goldman Sachs cu ceva acțiuni la buzunare reprezintă visul de pricopsire a sorții. Fără îndoială că e, dar și nu e the ultimate dream. Primele 10 companii luate în calcul de S&P fac pe bursă cam cât pib-ul Franței, domeniile în care activează acestea fiind IT, energie, bunuri de larg consum, finanțe și comerț. Deci, dacă te prindea criza din 2008 și făceai parte dintre cei 1% de privilegiați, te duceai frumos la un broker și cumpărai doar blue chips-uri (companii cu risc scăzut, de genul celor din top) și, după cinci ani, erai un om fericit, randamentul acestor acțiuni, numai în cazul Apple, a fost de circa 600%.
Ce-a făcut această criză a fost să orienteze investițiile spre companii cu o rată mare de inovare și să taie cheful de speculații pe bază de produse derivative. Problema actuală este că s-a ajuns la un nivel de la care orice creștere suplimentară surprinde piețele, iar sentimentul că urmează o corecție devine tot mai pregnant. Aşa că, Apple şi alte companii din top s-ar putea să-şi fi atins potențialul maxim, iar peste un an – doi să le vedem mai jos în top, fie ca poziție ocupată, fie că valoare de piață. Probabil că mulți din cei 1% de americani deja s-au orientat spre viitoarele vedete ale topului, în timp ce investițiile celor mai puțin privilegiați mizează în continuare pe starurile topului.
Traderii au o vorbă : „De pe piață, fiecare primește ceea ce caută.” Unii, cam 1%, întotdeauna, vor primi mai mult decât alții.
Autor: George Sofian
Sursa: Analize economice