In primul rand, nu statul se afla la originea principalelor dezechilibre din economiesi este ilogic sa se creada ca, odata rezolvate problemele statului, depasirea respectivelor dezechilibre, care au ajuns sa blocheze economia, ar veni de la sine.
Dezechilibrele economice de profunzime care exista in Romania – dintre consum si productie, dintre importuri si exporturi -, precum si principalele vulnerabilitati externe, respectiv deficitul de cont curent si produsul in timp a acestuia care este datoria externa, nu sunt provocate pe fond de catre stat, ci de catre sectorul privat.
Si chiar daca statul prin taieri si lichideaza contributiile proprii la acestea, dezechilibrele vor ramane bine mersi!
Ba chiar vor spori, pentru ca, daca nu se actioneaza asupra cauzelor, ci doar alaturi de acestea, efectele vor recidiva.
In al doilea rand – si aici este cheia explicatiei – statul roman, in urma cedarii pozitiilor sale strategice din economie (de la controlul resurselor la banci), a ajuns prea mic si fara parghii pentru a prelua el in spinare principalele dezechilibre din economie spre a le solutiona.
Incercarea care se face acum de catre FMI si Banca Nationala de a-i arunca in carca guvernului rezolvarea acestor dezechilibre este lipsita nu numai de fair play, dar si de orice viziune economica, intrucat nu are acoperire economica si deci nu are nici o perspectiva de reusita.
Aceasta incercare, intreprinsa prin folosirea unui imprumut extern de 20 miliarde euro, imprumut-mamut pentru ca reprezinta jumatate din bugetul tarii, a dat rapid rezultate care complica pur si simplu spre nerezolvare lucrurile.
Cresterea datoriei externe s-a oprit pe componenta sectorului privat si stafeta acestei cresteri a fost preluata masiv de catre statul roman. Ce s-a rezolvat?! Statul a dat deja faliment. Poate asta s-a dorit! Atunci, daca este asa, artizanii acestei miscari merita felicitari.
Au obtinut totul rapid si fara sa se impiedice de ceva. Dar ce mai pot face in continuare?! Dezechilibrele de fond ale Romaniei au ramas toate intacte si impovareaza orice perspectiva si orice perceptie externa asupra Romaniei.
Iar datoria externa a tarii creste exact pe componenta ei de-acum falimentata, adica statul. Si, dupa ce din 2011 statul va fi impozitat generalizat pensiile, capacitatea sa de ajustare se va fi incheiat.
Mai mult nu va putea face statul, decat doar daca nu va mai plati pensii si salarii deloc! Capacitatea de ajustare a statului nu poate depasi 2-3% din PIB anual si asta maximum vreo 2-3 ani! Nu poti insa cu asa ceva rezolva ajustari necesare de 8-10% anual!
Este ceva gresit in capul celor care concep asemenea incompatibilitati. Pana acum statul a preluat anual ceva mai mult doar impingand o parte mereu mai mare pe imprumutul extern. Problema pentru anii urmatori este ca a devenit deja falimentar!
In al treilea rand, trebuie sa fie clar ca incercarea mentionata are loc pe seama contribuabilului si salariatului roman (caci acestia incaseaza efectele maririi impozitelor si scaderii salariilor), ceea ce arunca economia intr-un cerc vicios, creand conditii pentru comprimarea, si nu revenirea acesteia.
Incercarea ilogica de a pune statul sa preia dezechilibrele de fond ale economiei – generate de sectorul privat si, in parte substantiala, de capitalul strain – condamna economia la baltire: si nu pe un an si apoi eventual inca unul, ci pe ani si ani!
FMI – artizanul si instrumentul acestei absurditati – va mai inregistra insa o victorie in batalia sa inegala cu cei ce i se ofera carne de tun!