Sau despre cum în cazul intelectualiștilor, filozofia se substituie adevărului istoric.(n.n.)
Cu excepția câtorva intelectuali de stânga sau conservatori de bună extracție, care au înțeles că anticomunismul de operetă din România nu e decât un simplu paravan care îi oferă unei drepte liberale și extremist-radicală, precum și celor care nu le pasă, un somn dogmatic atât de caracteristic universitarilor rigizi, fricoși și lași, dar pretins „obiectivi”, ca să nu zicem mai degrabă „abjectivi”, moartea lui Castro a dat naștere unei cantități mari de comentarii de o prostie și un analfabetism politic și istoric stupefiante.
Desigur, știu că o anumită mentalitate de lacheu șmecher îi caracterizează pe mulți intelectuali români (din fericire, nu pe toți), dar totuși moartea lui Castro a lansat un adevărat concurs de comentarii unul mai odios decât altul, în cadrul căruia s-au înregistrat veritabile recorduri de prostie.
Chiar și unul dintre prietenii mei buni, pe care îl consider, de obicei, un analist subtil al societății românești, a îndrăznit să scrie că Fidel Castro a fost (sic!) „Un amestec între Ceaușescu și Păunescu [1].” Pentru a avea tupeul sau, în cazul său, inconștiența de a scrie o asemenea aiureală, e într-adevăr nevoie să fii un ignorant absolut al abeceului istoriei Americii Latine și al mișcărilor de eliberare națională de pe continentul latino-american. Dacă vrem să ne jucăm de-a sintezele, atunci Castro ar fi mai degrabă un amestec de Peron și de Ho Și Minh.
În primul rând trebuie să le reamintim românilor că regimul comunist cubanez a fost produsul unei revoluții populare autentice care a început în munții din Sierra Maestra, fiind precedată de alte câteva tentative revoluționare sângeroase și eșuate. În munții aceia, de fapt, o mână de oameni, în cea mai mare parte a lor intelectuali, curajoși și, în egală măsură, hotărâți, au știut cum să reziste în fața unei dictaturi sângeroase, mobilizând încetul cu încetul, pe de o parte, studenții din orașe, și pe de altă parte mulțimea importantă a țăranilor (campesinos) de pe moșiile locale și pe muncitorii agricoli ai United Fruit Company, gigantul agroalimentar care domina toată America Centrală și zona Caraibelor, nimeni altul decât același gigant agroalimentar care stăpânea Nicaragua lui Somoza, care finanța în El Salvador ucigașii plătiți aflați în slujba CIA, care îl proteja pe Papa Doc în Haiti, care a răsturnat în Guatemala un guvern național ce urmărea renegocierea contractelor de exploatare rurală etc. etc. etc. Cu alte cuvinte, revoluția cubaneză nu a venit precedată de tancurile sovietice. Acestea au venit, sau au fost cumpărate, mai târziu, dar fără tanchiști.
Revoluția, lupta împotriva exploatatorilor și raporturile conflictuale cu Statele Unite sunt chestiuni vechi și familiare în istoria modernă a Cubei
De altfel e bine de știut despre Cuba că e deținătoarea unei vechi tradiții revoluționare, moștenită de la Jose Marti, tradiție care, la sfârșitul sec. XIX, a explodat sub forma unei lupte populare ce urmărea expulzarea spaniolilor, ajungându-se la intervenția SUA care urmăreau să elimine, în conformitate cu doctrina Monroe, orice posibilitate a unei guvernări populare. Iată cum rezumă Wikipedia franceză acest moment: „Luptele pentru independența Cubei datează de la jumătatea secolului XIX, odată cu războiul de 10 ani care a debutat în 1868; Statele Unite au intervenit în războiul de independență, care făcuse peste 200.000 de morți civili și militari de la debutul din 1895 (adică 1/8 din populație), și ocupară insula între 1898-1902, apoi între 1905-1909. Statele Unite au continuat să se amestece în afacerile interne ale Cubei până în 1937.” Atunci când Castro și tovarășii săi au câștigat războiul împotriva dictatorului Batista intrând în Havana pe 1 ianuarie 1959, trecuse mai puțin de un secol, adică doar 70 de ani de la deceniul 1880-1889, când sclavia fusese abolită în Cuba. Constatăm astfel că revoluția, lupta împotriva exploatatorilor și raporturile conflictuale cu Statele Unite sunt chestiuni vechi și familiare în istoria modernă a Cubei. Trebuie să insistăm astfel, încă o dată, asupra unei constatări care rezultă chiar din faptul că Cuba nu a devenit comunistă cu ajutorul unor tancuri străine. Ca în toate țările din lumea a treia, acolo unde comuniștii locali au fost prezenți (de pildă în Indochina franceză, apoi americană) sau poate nu (Cuba, El Salvador) războaiele duse împotriva dictaturilor militare locale care acționau doar ca niște agenți compradores ai Statelor Unite sunt în primul rând războaie de eliberare națională. Peste tot în lumea colonială unde războaiele revoluționare au fost declanșate de militanții comuniști care aplicau un marxism-leninism pur și dur în numele unei revoluții proletare și urbane, acestea au eșuat lamentabil, terminându-se cu masacre sângeroase. Exemplul perfect al acestor erori de judecată privitoare la starea reală a sociologiei locale și, pe cale de consecință, a obiectivității și subiectivității socius-ului majoritar, ne este furnizat de revoluția chineză, devenită modelul revoluțiilor rurale din lumea a treia după eșecul teribil al revoltei din Shanghai condusă de moscoviții din PCC [2]. A urmat atunci decizia primilor maoiști de a se retrage din orașe, de a întreprinde retragerea cunoscută sub denumirea de Marșul cel Lung, pentru a începe mai apoi mobilizarea masivă în mediul rural, a cărui luptă împotriva ocupantului japonez a dat o dinamică nouă și neegalată PCC-ului, ceea ce i-a permis să-i învingă mai întâi pe japonezi, cu ajutorul naționaliștilor, apoi pe naționaliștii înșiși ajutați de SUA. Din Mozambic până în insulele Capului Verde, din Indochina până în Algeria, trecând prin Cuba, revoluțiile au fost populare, într-un mod autentic „populiste”, și au reușit numai fiindcă se bucurau de sprijinul majorității populației din mediul rural. Că exploatatorii și agenții americani au criticat revoluția și au fugit din Cuba, a fost un lucru normal, și totuși revoluția cubaneză a rezistat inclusiv în momentele foarte dificile de după căderea URSS și criza economică rezultată. De fapt, atâta timp cât populația a găsit mai multe beneficii decât inconveniente în realizările ei, nu au existat revolte masive… Acesta e fondul revoluției cubaneze și nimeni nu a văzut ca guvernului să-i fie teamă de cetățenii săi atunci când aceștia aveau arme asupra lor, așa cum a fost cazul multă vreme în Cuba, unde puteai vedea civili înarmați cu pușca la orice colț de stradă, în eventualitatea în care vreo altă debarcare ostilă ar fi avut loc, după aceea eșuată lamentabil în Golful Porcilor.
Că revoluția a produs nemulțumiți, că a comis erori, câteodată unele grave, că a practicat câteodată reprimarea de o manieră injustă, nu atât împotriva dușmanilor obiectivi, ceea ce ar putea părea normal, ci împotriva prietenilor mai critici, e de domeniul evidenței; dar vorbim de o evidență care e aceeași pentru orice putere, oricât ar vrea ea să fie de „cea mai bună putere de pe lume”, atunci când se confruntă cu un mediu extrem de ostil, de fapt, cu un război permanent. Căci oamenii sunt cei care fac politica, o dirijează, o desfășoară, și nu doar că errare humanum est, dar înainte de a da cu piatra trebuie să ne uităm la contextul în care țara a evoluat și a încercat să instaureze ceea ce, la urma urmelor, este o lume un pic mai bună pentru defavorizați. Or, după 1 ianuarie 1959 contextul în care a evoluat Cuba a devenit foarte rapid unul extrem de nefavorabil, cu un embargou care durează de 55 de ani și care abia recent a început să fie slăbit, cel puțin dacă Trump nu va decide să oprească procesul de liberalizare început de Obama. Politica nu e niciodată un lucru plăcut, real politik nu înseamnă wishful thinking, cu excepția viselor politologilor de prin ONG-uri, politica fiind în partea ei esențială dinamică rezultată din raporturile de forță, ceea ce o face să rămână permanent într-o stare de război la vedere sau ascuns: în politică toți sunt prieteni sau dușmani, în ciuda momentelor de acalmie nu există cu adevărat stări intermediare, și e cu atât mai evident acest lucru când știm că șeful statului cubanez, Fidel Castro, a făcut obiectul a peste 600 de tentative de asasinat din partea CIA, dar și că în sferele cele mai înalte alte statului erau implantați spioni (unul dintre ei fiind chiar sora sa). Pe scurt, o parte a rigorii represiunii cubaneze a fost consecința embargoului și a tentativelor permanente de răsturnare a regimului vehiculate de politica imperială americană. Așa cum a zis-o Castro într-unul din discursurile sale lungi și de referință (al căror secret îl deținea numai el) „totul poate fi spus în cadrul Revoluției, nimic în afara ei”; ceea ce mi-a adus aminte de spusele lui Janos Kadar, atunci când acesta a parafat reconcilierea națională din 1959: „cine nu e împotriva noastră, e cu noi”. Și, oricum, nu vecinii americani cu baza-închisoare și centru de tortură de la Guantanamo le pot da cubanezilor lecții de gestiune umană a opozanților, atâta vreme cât aflăm de oameni care au fost deținuți acolo ani în șir și eliberați fără să fie acuzați vreodată de ceva!
Trei aspecte ale vieții sociale
Ne place, nu ne place, cincizeci și șapte de ani de regim castrist nu au, per ansamblu, un bilanț general foarte negativ decât pentru anticomuniștii închistați. Trei aspecte ale vieții sociale caracterizează regimul. Mai întâi sănătatea publică, prin care o insulă mică din Caraibe, săracă și victimă a unui embargou extrem de sever, a putut să dea naștere unuia dintre cele mai bune sisteme medicale din lume, cu siguranță cel mai bun din lumea a treia, un sistem care, lucrul cel mai important, a fost capabil să exporte medicamente pentru clinicile și dispensarele populare din țări precum Irakul lui Saddam Hussein, Venezuela sau Bolivia. Mai mult, Cuba a dezvoltat două vaccinuri, unul contra meningitei, celălalt contra cancerului, dar care nu pot fi exportate din cauza embargoului. Chiar și un jurnal precum Huffington Post, aflat cu arme și bagaje în tabăra main stream, o recunoaște. [3]
Apoi, educația. Toți cei care au mers pe insulă, care s-au întâlnit acolo cu oamenii, cu părinți, elevi, studenți, și cei care au citit rapoartele ONU au aflat că principala caracteristică a învățământului cubanez e înalta calitate a prestațiilor sale începând cu grădinița și terminând cu nivelul universitar, învățământ care vizează promovarea celor care, înainte de 1959, nu și-ar fi putut imagina niciodată o asemenea promovare socială și culturală, descendenții negri și metiși ai sclavilor fiind ținuți până în 1960 într-o stare de cvasi-analfabetism. Sigur, universitățile cubaneze nu sunt în top 100 mondial, dar nici nu sunt mai slabe decât universitățile din Europa de Est. Academiile de arte frumoase au contribuit masiv la răspândirea culturii artelor vizuale (pictură, sculptură, desen, gravură), a cinematografului, a culturii muzicale și a baletului de un foarte înalt nivel în mediile populare, și last but not least merită adăugată aici originalitatea excepțională a muzicii populare cubaneze care e, împreună cu tangoul argentinian, o muzică urbană ce a sintetizat diversele curente muzicale venite din Spania, din Franța, de la diversele popoare din Africa de Vest furnizoare de sclavi, și chiar din Asia, o muzică ce a obținut recunoașterea mondială în 1998 odată cu filmul și coloana sonoră de la Buena Vista Social Club, și asta după ce înregistrase și în anii precedenți succese deosebite cu Cha-cha-cha, Mambo, Bolero și jazz-ul afro-american. Cât despre salsa născută în ghetoul spaniol din New York, și ea a obținut o recunoaștere mondială cu ajutorul muzicienilor cubanezi.
Pentru a reuși acest program de dezvoltare într-un context local și mondial (doctrina Monroe și războiul rece) foarte ostil a fost nevoie de o politică dură față de potențialii complotiști. Lecțiile furnizate de Guatemala, unde în 1954 președintele Jacobo Arbenz Guzman, un reformator agrar, a fost îndepărtat de la putere de CIA-ul lui Allen Dulles, cu acceptul președintelui Eisenhower, sau lecția statului Chile, nu au putut fi interpretate în favoarea unei slăbiri a controlului partidului comunist cubanez și a poliției sale asupra dizidenților, în particular asupra intelectualilor care teoretizau fără a se confrunta cu constrângerile adeseori fatale ale geopoliticii, geo-economiei și dezvoltării tehnice. În fapt, eroarea fatală a lui Allende a fost să creadă că un guvern de coaliție de stânga, practicând o democrație reprezentativă clasică, putea demara reforme radicale ale sistemului economic și social fără să le impună prin violență claselor dominante și fără să epureze forțele armate și poliția. De asemenea, fără o minimă dictatură guvernele cu obiective revoluționare nu au nici un viitor în America latină, așa cum s-a putut constata în zilele noastre în Venezuela sau în Brazilia, unde președinta aleasă legal a fost debarcată printr-o veritabilă lovitură de forță constituțională manevrată de serviciile secrete americane care nu i-au iertat niciodată faptul că a făcut din Brazilia o țară membră BRICS.
În toate comentariile pe care le-am citit se omite fără excepție un aspect al politicii cubaneze pe care Castro și echipa lui de gherilă l-au pus în practică de la bun început, și anume politica religioasă. Toți criticii castrismului sau, după cum zic cubanezii, ai „fidelismului”, pun în prim-plan represiunea care a privit Biserica Catolică cubaneză, în care teologia eliberării nu își găsea locul. Într-adevăr, ceea ce mulți comentatori sau critici nu știu, sau preferă să ignore, e că majoritatea cubanezilor, mai ales negrii și metișii (cei mai mulți dintre ei) și o anumită parte a albilor săraci nu sunt catolici ci adepți ai Santeria, un cult de sincretism religios construit în jurul unui dumnezeu fondator și al vestitorilor săi, și al spiritelor animate de ei, totul bazându-se pe religia populației Yoruba (din estul Nigeriei, la granița cu Benin și Togo) și care se aseamănă în multe aspecte cu religiile Candomble din Brazilia[4] și Voodoo din Haiti [5] (care provine din religia populației Fon din Benin și Togo). Sclavii și descendenții lor au dat deseori de înțeles Bisericii Catolice că și ei credeau în sfinții creștini, de vreme ce-i integraseră în sistemul lor de credințe; de aceea, un soi de compromis al neîncrederii reciproce s-a instalat începând cu anii ‘50. În fapt starea actuală a credințelor de la Havana se poate rezuma astfel: „În ciuda a patru decenii de regim castrist, și a accesului gratuit și universal la servicii de sănătate și educație, majoritatea locuitorilor din Havana practică din ce în ce mai mult, și de o manieră simultană și complementară, diverse culte precum Santeria, Palo-monte, spiritismul, și un catolicism foarte pragmatic pe care îl desemnează în mod curent cu termenul general de ‘religie’.” [6] Or, acest amestec de religii practicate câteodată de aceiași oameni era și rămâne la latitudinea populației, în majoritate negri și metiși de toate nuanțele care reprezintă majoritatea cubanezilor… Regimul castrist, așadar, a protejat, chiar i-a încurajat pe adepții Santeria în fața atacurilor Bisericii Catolice ai cărei episcopi și arhiepiscopi, și de cele mai multe ori și preoți, sunt albi, fiind adevărații urmași ai coloniștilor spanioli, deoarece multă vreme Biserica Spaniei coloniale și apoi bisericile ex-coloniilor le-au refuzat accederea la preoție sclavilor și metișilor, nemaivorbind de indieni, complet exterminați în insulele din Caraibe.
Viitorul Cubei
Atunci când trupele tinerilor intelectuali revoluționari au intrat în Havana pe 1 ianuarie 1959, ele erau însoțite de o masă de războinici provenind din mediul rural, campesinos din munți, agricultori de pe marile plantații deținute de United Fruit, de o parte însemnată a lucrătorilor mărunți din provincie, pe scurt, în afara unei microscopice elite intelectuale, de o mulțime de oameni de condiție modestă. Ajunși la Havana li s-a alăturat o masă de marginali produsă de exploatarea colonială a țării, inclusiv prostituate, care erau o populație importantă, pe măsură importanței de care se bucurau cazinourile-bordel pe care Mafia le transformase de-a lungul a vreo 20 de ani în lupanarul Americii. Chiar și Kennedy, înainte să fie ales președinte, mai făcea vizite pe acolo, ca să petreacă weekenduri erotice, la invitația Mafiei pentru care tatăl său lucrase în anii ‘20. Luând partea săracilor, Castro și revoluționarii cubanezi au vrut să restabilească, dincolo de echitatea socială, demnitatea umană a unui întreg popor. Naționalizând enormele plantații de trestie de zahăr și de tutun, regimul, atentând astfel la proprietatea colonială a firmelor americane și a latifundiarilor locali, a vrut ca de roadele muncii să profite cu adevărat cei care prestează munca. Acest lucru era deja un atentat la sacrosanctul drept la proprietate al celui mai tare, ceea ce i-a motivat pe americani să încerce să termine definitiv cu acești barbudos, deveniți dintr-odată niște indivizi incomozi, nicidecum niște pioni docili. Confruntați cu ceea ce punea în pericol națiunea, Castro și tovarășii săi s-au trezit în fața unei dileme: să capituleze pentru a-și calma fostul stăpân, urmând să primească niște firimituri de concesie, sau să strige sus și tare că „Patria e în pericol”, urmând să se lupte cu mijloacele disponibile în cadrul realității geopolitice a momentului, adică să ceară ajutor URSS-ului, care a văzut în treaba asta, evident, propriul său interes: contracararea expansiunii imperialiste americană chiar în apropierea frontierelor sale. Abia după această alegere geopolitică și geoeconomică s-a făurit mișcarea castristă, simultan cu cea a socialiștilor, cu care a format un nou partid comunist cubanez, deoarece vechiul partid, foarte stalinist, refuzase alianța cu insurgenții pretextând că nu erau îndeplinite condițiile obiective! Cei care acuză azi cu o violență brutală și grosolană regimul cubanez [7] de derivă totalitară ar trebui așadar să revadă un pic cronologia istorică, și nu doar din istoria recentă a Cubei, ci a întregului continent sud-american și a insulelor Caraibe.
Nu se pune problema să neg anumite derive autoritare, chiar paranoice, ale regimului cubanez, dar la momentul morții unuia dintre cei mai importanți lideri tiermondiști din secolul XX, un om a cărui importanță în politica mondială e similară cu cea a lui Nehru sau Ho Și Min, un conducător nu doar în mod obiectiv curajos, dar care chiar a dat sens cu forță și talent realităților sociale din țara sa, păstrând în același timp o foarte înaltă idee despre ceea ce înseamnă demnitatea națională, la acest moment, așadar, nu puteam face decât un bilanț rapid. Iată un conducător care, confruntat cu una dintre cele mai grave crize politice și economice care puteau să se abată asupra unei țări mici, dispariția acordurilor economice preferențiale cu URSS-ul lui Gorbaciov, a știut, încetul cu încetul, și aflându-se în continuare sub embargou, să găsească mesajele necesare pentru a-și mobiliza poporul, pentru a-l face să renască economic, [8] ajungând să fie gazdă pentru trei Papi și chiar și pentru președintele SUA, Obama, aflat la Havana în încercarea de a încheia cel mai lung embargou economic din istoria modernă. Nimeni nu poate ști cum va arăta Cuba pe viitor, după ce în țară se va implementa economia de piață, despre care știm că intensifică diferențele socio-economice, dar un lucru e sigur, și anume că noua generație de lideri, care sunt deja adjuncții lui Raul Castro (acesta având 85 de ani), vor trebui să țină cont de poporul cubanez care, de la înălțimea curcubeului culorilor sale de piele [9], nu va dori niciodată să redevină o dependință a United Fruit și a Mafiei americane.
–
Note
[1] Principalul poet de curte al lui Ceaușescu.
[2] Acest moment tragic al revoluției chineze e descris remarcabil de André Malraux în romanul său Les Conquérants din 1928.
[3] vezi http://www.huffingtonpost.com/salim-lamrani/cubas-health-care-system-_b_5649968.html
[4] Roger Bastide, Le candomblé de Bahia, Paris, Plon, Paris, 1999.
[5] Alfred Métraux, Le vaudou haïtien, coll. « Bibliothèque des Sciences humaines », Gallimard, Paris, 1959, prefață de Michel Leiris.
[6] cf. Kali Argyriadis, La Religion à La Havane, Editions des archives contemporaines, teză de doctorat, EHESS, 1997.
[7] În România e suficient să citești pe Facebook sau să asculți știrile televizate ca să-ți dai seama de proporția de ură care îi însuflețește pe unii oameni care, de cele mai multe ori, nu știu nimic despre istoria Americii Latine și a zonei Caraibelor. Dezbateri și discursuri care te fac să te treacă fiori reci la gândul că un guvern mai de dreapta ar putea lua puterea într-o bună zi.
[8] Lorraine Karnoouh, À propos de la permanence et du changement dans la Cuba contemporaine : un essai sur la « Période spéciale », in Outre-Terre 2007/1 (n° 18).
[9] Cuba lui Castro a devenit cu siguranță una dintre cele mai puțin rasiste țări din lume.
Autor: Claude Karnoouh
Sursa: Argumente si fapte
Gandeste.org recomanda cele mai recente volume semnate Claude Karnoouh: “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” și ”Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acțiune”, aparute in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014 și octombrie 2016). Volumele se pot comanda online AICI și AICI.