Să le luăm pe rînd şi să ne desluşim!
Omul lipsit de imaginaţie şi viziune se plînge de prea multă criză: financiară, economică, morală, de resurse, de mediu, de guvernare, de cultură, de ce vrei şi de ce nu vrei! Unde te uiţi, unde întorci capul, dai piept în piept cu o altă criză; acasă, în Europa, în Orientul Mijlociu, în cel Îndepăratat, peste tot.
Ei şi! Ce e rău în asta? Dimpotrivă, eu cred că nu avem crize, cîte ar fi necesare, ca să punem toate lucrurile la locul lor. Pe ce mă bazez? Putem începe cu exemplele istorice. URSS a fost un eşec social, economic şi politic mai bine de 60 de ani. Şi-a dat cineva seama de asta? Mă rog, au fost cîţiva cîrcotaşi care au vorbit-o de rău, pe la colţuri, dar de la Washington, la Bruxelles şi de la Tokyo, la New Delhi şi Beijing, toată lumea bună a politicii mondiale a tratat-o cu respect, nu lipsit de admiraţie pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, ca pe un adversar puternic, de temut, ori ca pe un bine venit aliat.
Cînd şi-a dat lumea seama că totul e anapoda şi insalubra construcţie trebuie prăbuşită? Abia cînd a venit criza anilor ’80 şi stăpînul inelelor de la Kremlin, unul Gorbaciov, a avut tăria să privească lucrurile în faţă. L-au mai ajutat puţin, după aia, Elţîn, Bush şi alţi vreo doi-trei, dar s-a rezolvat. În locul şandramalei, a răsărit Rusia sutelor de miliardari şi a miilor de milionari care au cumpărat deja jumătate din Europa; de ameninţarea “marelui război” nici nu mai poate fi vorba, iar de la ex-cancelari ai Germaniei, pînă la foşti Preşedinţi ai Franţei, toată lumea bună caută un post călduţ, ori un contract mai acătării la Gazprom.
Păi, n-a fost bună criza? Ba, a foooo..st! La Washington, aceeaşi poveste! Statele Unite au hrănit la piept, un deceniu şi mai bine, şarpele veninos al deficitului de securitate. Şi-a dat cineva seama de asta? Nici pomeneală! A trebuit să vină 9/11, să creeze una dintre cele mai grave crize din istoria guvernării Statelor Unite pentru ca politicieni şi oameni de rînd, laolaltă, să vadă ceea ce era de văzut: America avea nevoie de o legislaţie care să îngrădească masiv libertăţile cetăţeneşti şi să le lărgească cît trebuie pe cele ale instituţiilor “specializate”; după cum avea nevoie, pe deasupra, de unu-două războaie, prin Irak şi Afganistan, ca să poată pune lucrurile la punct! E cineva nemulţumit de rezultat? Să fim serioşi! De la marii producători de opium şi cocaină, pînă la clasa politică americană, toţi sunt la unison în aprecierea pozitivă a consecinţelor. Cît despre lumea arabă, musulmană ori cum s-o mai fi numind ea, nimeni nu ar fi putut visa la o primăvară atît de bogată şi tumultuoasă, care la rîndul ei a lăsat mulţumită pe toată lumea; şi pe adepţii democraţiei originale arabe şi pe loialiştii fundamentalismului musulman.
N-a fost criza bună? Ba, a foooo….st! Să lăsăm, însă, istoria la o parte şi să venim mai aproape de noi, aici, acasă! Românica şi şugubeţii ei locuitori au dus-o dintr-un zaiafet într-altul, pe fondul veseliei generalizate a reformelor, aproape două decenii, risipind într-o inconştienţă totală timp, resurse economice, umane, ştiinţifice şi de orice fel, care erau la îndemînă! Şi, ar fi mai dus-o şi astăzi aşa, dacă neaşteptatul musafir, Criza, nu i-ar fi bătut cu picioarele în uşă, să anunţe sfîrşitul balului!
Ce-a urmat se ştie! Le-am rezolvat pe toate înzecind datoriile ţării, ceea ce ne-a făcut prieteni la toartă cu FMI-ul care pînă atunci era un fel de bau-bau; iar de atunci, că tot ne-am făcut mîna, împrumutăm în draci, de la un buget la altul, ca să avem cu ce plăti datoriile. Politica s-a clarificat? Nu, a intrat în criză! Ei, şi? Ia priviţi ce efecte minunate produce criza asta politică! Păi, ce şanse ar fi avut România să devină vreodată centrul atenţiei politice în Uniunea Europeană, ori să bage cineva în seamă miile de plagiate “doctorale”? Zero! Au băgat politicienii un pic de criză pe furnal… gata… am luat caimacul Europei!
Unde şi cînd ar mai fi avut ocazia un politician supranumit “buldogul” să devină un soi de căţelandru panseist pătruns de înţelepciunea împăcării între-atoţi şi a adunării întru-la-un-loc, chiar şi cu personaje pe care doar cu doi ani înainte nu le-ar fi îngăduit în preajmă, nici măcar să-i facă ghetele cu cremă! Chiar şi în plan uman, general-uman, criza i-a transformat pe politicieni în bine.
În care film şi în care viaţă ar fi lăsat o distinsă doamnă a politicii noastre frumuseţile şi reflectoarele Capitalei, pentru o garsonieră de bloc la Roman!!! Doar criza poate provoca asemnea minuni, doar ea are încărcătura de tensiune capabilă să ofere politicianului şansa de acces la catharsis! Şi de acolo…cine ştie, spre tărîmurile Nirvanei! Nu ştiu dumneavoastră, dar eu unul sunt convins! Dacă mai aud pe cineva vorbind de rău criza şi crizele, mă fac cîine de dudău! Bun, dar ce-i cu priza şi repriza?
Priza este obiectul acela înţepenit în pereţii casei dumneavoastră, al cărui rol în organizarea vieţii noastre a fost pe nedrept şi cu multe pierderi, subminat. Dacă băgaţi bine de seamă, între unealta aceea care vă năuceşte zi de zi cu prostiile şi abominabila deversare de minciuni, manipulare, dejecţii moral-distractive etc., numită îndeobşte televizor, se află un element de legătură, numit cablu. Ignorarea acestei realităţi dure şi plină de consecinţe ne face să fim ceea ce am devenit, adică nişte zombi sau, altfel spus, nişte proşti numai buni de prostit. Subversiunea dotării televizoarelor cu telecomandă este cea care ne face să uităm de adevărata importanţă a prizei! În consecinţă, reconsiderarea culturală şi civilizaţională a susnumitului dispozitiv este calea sigură pentru a ne schimba radical viaţa, dacă suntem capabili să facem doar un mic efort!
În sfîrşit, repriza nu are nimic de a face cu priza! Este vorba despre acea unitate de măsurare a timpului, inventată în universul colorat al fotbalului, drogul numărul doi, după politică, al românilor. Uitaţi de ea şi viaţa se va aşterne pe totul alte coordonate. Cu siguranţă, mai bune!
Bine, bine… şi totuşi… noi cu ce ne mai drogăm?
Păi, iar o luăm de la capăt?
Cornel Codiţă