Condiţiile în care se poate recurge la eutanasie sunt vagi. Copiii sub 18 ani care sunt în deplinătatea facultăţilor mintale pot solicita moartea dacă se află într-o situaţie „lipsită de speranţă din punct de vedere medical” şi dacă trec prin „dureri fizice de nesuportat, care în viitorul apropiat le vor cauza moartea”.
Susţinătorii legii au afirmat că vor exista numai 10-15 cazuri pe an şi au argumentat că, din moment ce copiii în stadiu terminal deja sunt eutanasiaţi în Belgia, este mai bine ca această practică să fie şi reglementată.
Pe 16 noiembrie, 16 medici pediatri au solicitat Parlamentului să aprobe legea printr-o scrisoare deschisă publicată în presă. „De ce să le răpim minorilor această ultimă posibilitate? Din experienţa noastră vă putem spune că în cazurile de boală gravă şi moarte iminentă, minorii ajung rapid la un înalt grad de maturitate, fiind capabili să reflecteze şi să se pronunţe în aspectele privitoare la viaţă adesea mai bine decât oamenii sănătoşi.”
Conducătorii religioşi creştini, iudaici şi musulmani au respins această argumentaţie. Ei au afirmat într-o declaraţie comună:
„Ne exprimăm profunda îngrijorare cu privire la riscul ca un subiect atât de serios să devină din ce în ce mai trivializat. Eutanasia persoanelor gingaşe, fie că sunt copii sau iresponsabili, vine în contradicţie cu condiţia lor de persoane umane. Nu putem accepta o argumentare care va conduce la surparea temeliilor societăţii.”
Un avocat britanic şi specialist în etică medicală, Charles Forster, a enumerat patru concepţii greşite implicate în extinderea practicii eutanasiei şi la copii. A criticat în mod special problema consimţământului informat.
„Moartea, din ce ştim până acum, este îngrozitor de irevocabilă, iar dacă optezi pentru ea, trebuie să fii sigur că asta vrei. Acest lucru implică înţelegerea unei serii de factori complecşi (precum prognoza – cum va evolua boala sau starea medicală – şi opţiunile terapeutice şi paliative disponibile) şi evaluarea semnificaţiei lor. Este greu pentru orice om şi aproape imposibil pentru copii.
„Există o multitudine de dovezi care arată că atunci când suntem puşi în faţa unor situaţii de care ne-am temut cel mai mult (de exemplu, invaliditate gravă) ne dăm seama că acele situaţii nu sunt atât de greu de suportat precum ne-am imaginat anterior. Când suntem privaţi de multe, apreciem cu atât mai mult ce ne-a mai rămas. Încercaţi să explicaţi acest lucru unui copil.”
Din păcate, se pare că nu există nimic care să frâneze popularitatea eutanasiei în Belgia. Chiar în ultimul an, câteva revelaţii înspăimântătoare nu au reuşit să diminueze entuziasmul pentru eutanasie în rândul parlamentarilor şi alegătorilor.
În luna decembrie a anului trecut, doi fraţi surdo-muţi de 45 de ani au optat pentru eutanasie pentru că urmau să orbească. În februarie, o femei de 44 de ani suferind de anorexie nervoasă a ales eutanasia după ce a fost abuzată sexual de către psihiatrul ei (care încă mai deţine un cabinet particular). În septembrie, o femeie de 44 de ani, nemulţumită de viaţa şi înfăţişarea ei fizică ca bărbat transsexual a ales eutanasia.
Au existat pacienţi care s-au oferit să fie eutanasiaţi pentru ca rinichii lor şi alte organe să poată fi folosite. Cel puţin un deţinut a fost eutanasiat în mod voluntar, iar alţii au făcut cerere pentru asta.
Institutul European pentru Bioetică (IEB) a dat publicităţii un raport extrem de critic la sfârşitul anului trecut despre cum s-a extins practica eutanasiei după intrarea ei în legalitate în 2002.
Tema centrală a fost lipsa de eficacitate şi de imparţialitate a instituţiilor guvernamentale care monitorizează şi controlează eutanasia. După 10 ani şi circa 5.500 de cazuri, nici măcar unul nu a fost trimis la poliţie. IEB spune că este o naivitate să aşteptăm ca doctorii să se auto-denunţe când fac o greşeală.
Mai mult, aproape jumătate dintre cei 16 membri statutari ai Comisiei pentru Control şi Evaluare sunt şi membri sau asociaţi ai principalei asociaţii belgiene care susţine dreptul la moarte. Acest fapt justifică, potrivit IEB, „lipsa oricărui control efectiv şi interpretarea tot mai extinsă pe care Comisia urmăreşte să o facă legii eutansiei.” După ce că o lege care permite eutanasia este un rău prin ea însăşi, susţine IEB, statul nici măcar nu se ocupă de punerea ei în aplicare.
„Ca în cazul tuturor legilor penale, această lege trebuie să fie de strictă interpretare, ca nu cumva să fie lipsită de orice conţinut. Nu este treaba Comisiei, care a fost desemnată să controleze şi să evalueze legea, să dea o interpretare tot mai extinsă termenilor legali până la a ajunge să nege spiritul cu care legea a fost dată şi să se suprime controlul asupra unor criterii legale cruciale.”
În consecinţă, se comit în prezent abuzuri în diferite zone. Mai jos sunt enumerate de către IEB câteva exemple cu titlu de critică:
– Cu toate că este obligatorie o cerere scrisă prin care se solicită eutanasia, redactată de pacient ori de un reprezentant legal, în practică Comisia trece adesea peste această obligaţie.
– La început, pacienţii trebuiau să sufere de o boală incurabilă cu risc letal. În prezent, boala trebuie doar să fie gravă şi să producă neputinţă.
– Durerea provocată de boală trebuie să fie insuportabilă, persistentă şi fără putinţă de a fi atenuată. Totuşi, pacientul poate refuza medicamentaţia menită să-i uşureze durerile. Potrivit IEB, Comisia „a luat hotărârea să nu-şi îndeplinească misiunea – prevăzută în lege – de a verifica dacă suferinţa este insuportabilă şi fără putinţă de a fi atenuată.”
– Sfera „suferinţei psihice” este în continuă expansiune.
– Cu toate că sinuciderea asistată medical nu este permisă de legislaţia din 2002, Comisia a ignorat acest lucru şi aprobă tacit, în mod repetat, această practică.
– Dacă un pacient urmează să fie eutanasiat la domiciliu, doctorul însuşi trebuie să procure medicaţia letală de la un farmacist autorizat şi să returneze rămăşiţele din serul letal. În practică, medicaţia este adesea procurată de către membrii familiei, este pusă la dispoziţie de către personal necalificat şi nu au fost făcute niciodată controale cu privire la surplusul de medicamente.
Într-o asemenea atmosferă, vor putea oare face faţă copiii presiunilor făcute de părinţi că să-şi dea consimţământul pentru eutanasie în caz de boală terminală? Puţin probabil. Iar în cazurile în care sistemul eşuează, este puţin probabil că vom afla vreodată ce s-a întâmplat.
sursa: MercatorNet // stiripentruviata.ro
Traducere: Gabriela Coşereanu