Corectitudinea politică: metastază a marxismului cultural

Am văzut deci că homosexualismul, odată cu întreaga ideologie a corectitudinii politice (C.P.) din care face parte, reprezintă un vlăstar al marxismului. Că e un alt fel de milenarism utopic, o altă ideologie egalitaristă, dar transpusă din plan economic în plan cultural. Scopul său real: revoluţia totală; deconstruirea radicală a fundamentelor civilizaţiei creştine, transformarea completă a societăţii, după chipul şi asemănarea unora pe care-i vedeţi la Parada Mândriei LGBT de prin Olanda şi încă mai rău. O formă de anarhism ţintind anihilarea sistemului de valori creştin, demolarea familiei şi naţiunii, abolirea credinţei şi Bisericii creştine.

Toleranţa represivă: Marcuse în varianta Lunacek

Ministrul francez al Educaţiei, Vincent Peillon, recunoaşte explicit ţinta radical anti-creştină: „A schimba însăşi natura religiei, a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a zdrobi definitiv Biserica”[1]. Da, un membru al guvernului francez actual declară negru pe alb că vrea să schimbe natura lui Hristos şi să zdrobească Biserica. Definitiv! Revoluţia Franceză în variantă corectă politic à la 2014! Ne mai mirăm că francezii au ieşit în stradă cu sutele de mii?

Spuneam că această ideologie provine dintr-un curent important în gândirea occidentală, având precursori notorii. Ca să ne convingem de descendenţa directă din Neo-Marxism a actualei revoluţii sexuale, inclusiv a homosexualismului, de afinităţile profunde dintre Marxism şi C.P., îl vom invoca pe Herbert Marcuse, „gurul” Noii Stângi americane din anii ’60-’70.

Celebrul filosof neo-marxist german stabilit în S.U.A. considera că proletariatul, sindicatele şi partidele lui şi-au pierdut puterea de reflecţie critică şi combativitatea, devenind integrate în sistemul capitalist. Ca atare, zicea el, clasa muncitoare nu mai poate fi o forţă subversivă, o avangardă capabilă să aducă schimbarea revoluţionară dorită. Cu alte cuvinte – o duce prea bine, nu mai are „vână”, s-a „cocoloşit”.

În schimb, în locul proletariatului, Marcuse a profeţit că Revoluţia va fi înfăptuită de o alianţă între grupuri marginalizate social, „substratum”-ul format din outsider-i, paria, minorităţi persecutate şi discriminate, şi intelectualii radicali.

Şi s-a dovedit că a avut dreptate; teoria lui a prins. Exact asta se şi întâmplă azi. Clasa lui marginalizată cu potenţial revoluţionar, „minoritatea oprimată” care a „ridicat steagul revoluţiei” lăsat jos de proletarii prea „domesticiţi”, au fost (sunt) LGBT-iştii,gay-ii, feministele pro-avort, minorităţile sexuale, rasiale, etnice în numele cărora se promovează noua ideologie a corectitudinii politice marcusiene.

Iar „intelectualii radicali”, „arbitrii” autoproclamaţi ai echităţii, elita cultural-politică postmodernă – socialişti, liberali, populari, într-o veselă (gay!) devălmăşie (cazul Lunacek) – într-adevăr n-au întârziat nici ei să le îmbrăţişeze cauza, cu un entuziasm pe cât de oportunist, pe atât de searbăd şi stereotip în noua sa limbă de lemn „corectă politic”. Marcuse însuşi, printr-o lectură freudiană (răsturnată) a istoriei umanităţii, vedea societatea ideală a viitorului „condusă despotic de un grup de elită care a realizat unitatea Logosului cu Erosul”[2].

Marcuse recomandă un nou fel de toleranţă, „toleranţa represivă: tolerarea Stângii Neo-Marxiste, a oricărei violenţe şi subversiuni revoluţionare, combinată cuintoleranţa radicală faţă de Dreapta [conservatoare], de instituţiile existente şi de orice opoziţie la socialism”[3]. Utopia sa – un vis al unei Noi Lumi a Fericirii, guvernate de Principiul Plăcerii (Freud) – e numită de Kolakowski „anarhism romantic”, iar de Young, şi mai relevant: „marxism erotizat”[4]. „Azi – spune Marcuse – lupta pentru Eros este o luptă politică”.

Despre „Toleranţa represivă” s-a spus că e „cea mai neliniştitoare carte a lui Marcuse”; era „legată în negru ca o carte de rugăciuni sau un liturghier [în S.U.A.], concepută să concureze cu Cărticica lui Mao ca «lectură devoţională» pentru studenţii marxismului”[5]! Acum înţelegem de unde vine fanatismul socialistelor Laurence Rossignol, Edite Estrela, Ulrike Lunacek, Zuber? Oare nu vedem limpede că „Raportul Lunacek” e o aplicare exactă a principiului „toleranţei represive” a lui Marcuse? Toleranţă pentru LGBT, dar intoleranţă pentru noi ceilalţi! Cu un neo-marxist precum Marcuse ca „tată”, Marx şi Engels ca „bunici”, şi Marshall Kirk–Erastes Pill ca „naşi”, Raportul Lunacek nici nu putea arăta altfel.

De aceea insistăm pe înţelegerea politică a homosexualismului şi a întregii C.P. caideologie revoluţionară, şi nu ca simplă diversiune pentru a abate atenţia de la alte lucruri mai importante (cum susţine o teorie păguboasă). Nu există „alte lucruri mai importante” decât războiul pe care această ideologie îl poartă azi pentru nimicirea fibrei însăşi a civilizaţiei noastre, pentru demolarea ultimelor fortificaţii unde rezistă valorile tradiţiei creştine: naţiunea, familia şi Biserica. Da, Biserica e ultima, fiindcă e cea mai greu de cucerit. De aceea lupta se duce acum pentru surparea familiei şi naţiunii. Se speră că, rămasă fără aceste bastioane, şi Biserica va ceda.

În ultimă instanţă, trebuie să facem referire şi la ceea ce Berdiaev numea „semantica religioasă” a fenomenului C.P.

„Comunismul, în teorie şi practică – spune Berdiaev – nu e numai o apariţie socială, ci şi una spiritual-religioasă. Cel mai profund pericol al comunismului se află în semantica lui religioasă. Ca sistem social, comunismul poate să rămână neutru din punct de vedere religios; ca formă de religie însă, comunismul se opune creştinismului, depunând efortul de a-l reprima şi distruge”.[6]

Ei bine, moştenind această dimensiune religioasă a comunismului, ideologia revoluţionară homosexualistă şi C.P. în ansamblu au şi ele o „semantică religioasă”, însă bine camuflată sub conceptele secularismului şi relativismului. Am văzut deja societatea „paradisiacă”, tipul de milenarism şi de utopie sexuală pe care le postulează. De altfel, drepturile omului deja au fost numite „religia seculară a timpurilor moderne”.[7] De aceea, spuneam, comunismul nu este doar o „modernitate eşuată”, ci o modernitate insinuată clandestin şi deghizată subversiv în post-modernitatea corectă politic. Nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai malignă, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, pe care l-a impregnat, l-a infuzat, cu care s-a contopit până la a nu mai putea fi distins, devenit invizibil din cauză că e „normalizat” (stadiul 4, ultim, al subversiunii).

Individualismul „pneumatic” neoliberal

Atunci, să recapitulăm: care va să zică, în sfârşit, am înţeles! Aşa cum ştiam, prin urmare, tot comunismul e sursa răului! Am demontat şi denunţat rădăcinile neo-marxiste ale „sindromului Lunacek”. Vinovat, aşadar, e tot socialismul marxist! Ajungem din nou la lumea orwelliană din „1984”, dirijată de IngSoc (English Socialism)!

Păi, în acest caz, rezolvarea e clară: „Jos stânga! Jos comunismul! Trăiască dreapta! Sus capitalismul!”.

Da, totuşi nu e atât de simplu. Căci oare ce altă treabă are vrăjmaşul decât să amestece şi să încurce lucrurile?

Azi, prin capitalism înţelegem adesea, mai mult sau mai puţin intuitiv, neoliberalism. Neoliberalismul economic se traduce azi prin aşa-numitul Washington Consensus: dereglementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschidere şi liberalizare a pieţelor, liberă concurenţă pe piaţă. Ca filosofie, neoliberalismul e definit drept un sistem „în care piaţa e văzută ca valoare şi scop în sine, iar funcţionarea ei e considerată o etică prin ea însăşi capabilă să acţioneze ca o călăuză pentru toate acţiunile omeneşti şi să se substituie tuturor credinţelor etice existente anterior… În neoliberalism nu există distincţie între economie de piaţă şi societate de piaţă. Există doar piaţa: societate de piaţă, cultură de piaţă, valori de piaţă, indivizi de piaţă care se vând pe piaţă altor indivizi de piaţă. Piaţa nu înlocuieşte doar formele sociale tradiţionale, ci şi conceptul de viaţă privată. Nu trebuie să existe nimic care să nu fie piaţă”.[8] O consecinţă evidentă e că multe acte sociale şi umane sunt, sau tind să devină simbolic, tranzacţii de piaţă.

Ca filosofie morală şi socială, neo-liberalismul se întemeiază pe individualismul normativ. „Individul suveran” trebuie să aibă libertate de alegere supremă; nu e permisă emiterea de judecăţi pentru a nu interfera cu libertatea lui de opţiune. N-ai voie să-l judeci, căci e raţional şi ştie cel mai bine ce e bine pentru el. Liberalismul în general respinge ideea că ar exista valori morale externe (individului), ci doar opinii, exprimate public; „piaţa opiniilor” va favoriza (decide?) adevărul. Rezultă un relativism, extrem de compatibil cu „dogma” corectă politică a relativismului postmodern, şi o mentalitate tranzacţional-mercantilistă şi contractualistă privind relaţiile social-umane.

Lumea e văzută în termenii unor metafore de piaţă. A privi naţiunile înseşi ca nişte mari corporaţii e o perspectivă neoliberală tipică. La fel, a privi instituţiile publice ca „firme” ce furnizează servicii cetăţenilor. Într-o lume neoliberală, totul se vinde şi se cumpără; indivizii sunt „antreprenori” sau nu sunt deloc. Desigur, şi această viziune a pieţei e o utopie. Într-un mod înfricoşător de coerent, care nu mai ţine de coincidenţă, ci e o potrivire ce depăşeşte inteligenţa umană, ea e perfect compatibilă cu utopia ideologică homosexualistă a unei societăţi liberalizate erotic.

Respingerea valorilor morale externe îşi găseşte exprimarea în ideea drepturilor omului: toţi oamenii, buni sau răi, au drepturi egale; binele şi răul sunt relative – subordonate, în neoliberalism, valorii supreme a libertăţii individuale.

Iniţial, drepturile clasice ale individului erau drepturi naturale, văzute ca drepturi universale. Treptat, însă, drepturile omului s-au extins, incluzând şi „noile generaţii”ale lor: revendicări economice, drepturi sociale şi colective, aparţinând sferei politice şi nu celei naturale. Aşa s-a ajuns la proliferarea a tot soiul de „drepturi” – reproductive, ecologice, drepturi ale copiilor, ale animalelor sau „minorităţilor sexuale”, cu un caracter evident ideologic.[9]

Rezultatul e, desigur, că pe piaţă vor avea câştig de cauză cei mai „competitivi” – şi este exact ceea ce se întâmplă. Când piaţa decide, se vor impune cele mai puternice corporaţii şi grupuri de interese.

Hegemonia individului în neoliberalism favorizează „privatizarea” stilului său de viaţă – exact ceea ce convine agendei pan-homosexualiste.[10] Familia este un „contract”. Liberalizarea ei convine de minune cerinţelor de „flexibilitate” utile pentru a răspunde cu maximă disponibilitate „competitivă” la fluctuaţiile cererii şi ofertei pe piaţă. Totul se „negociază” şi se tranzacţionează pe piaţa sexualităţii, inclusiv „orientarea sexuală şi identitatea de gen”. A fi bărbat sau femeie nu mai e un dat natural, ci unul demarketing: alegi să fii ceea ce (crezi că) te face mai „competitiv pe piaţă”. Criteriile alegerii se relativizează după plăcerea individuală şi interesul „antreprenorial”. Individul astfel înţeles devine o ficţiune, un construct artificial, căci nu mai este „persoană”. Doar persoana este „după chipul lui Dumnezeu”; individul – nu. El e doar o cifră: cifra 1. Drepturile omului sunt drepturile persoanei, aceasta este justificarea lor; dacă nu sunt ale persoanei îşi pierd legitimitatea, devin ale „individului” şi pot suferi orice distorsiune şi răstălmăcire.

Şi asta se şi întâmplă. Observăm cum „decalogul” filosofic neoliberal şi cel LGBT au devenit atât de congruente încât întâmplarea pare exclusă. Reificarea vieţii intime potrivit unei logici a consumului se potriveşte şi ea ca o mănuşă cu tezele revoluţionare ale mişcării gay. În „Minunata Lume Nouă” a lui Huxley, această obiectualizare a erotismului este şocantă. Noţiuni ca frumuseţea sau iubirea romantică sunt văzute ca patologii marginalizante; singura trăsătură dezirabilă este cea de a fi „wonderfully pneumatic” şi complet socializat. Fidelitatea e de neconceput, libertinajul şi disponibilitatea sunt totale.

Unanimitatea iacobină: corecţia pan-politică în cazul Lunacek

Aşadar, vedem cum comunismul îşi dă mâna cu capitalismul întru Corectitudine Politică. Neomarxismul şi neoliberalismul colaborează întru homosexualism. Partide socialiste, liberale, populare, creştin-democrate, verzi, sunt toate de acord când e vorba de LGBT.

Dovada o găsim chiar în tema de la care am plecat şi la care acum ne întoarcem: Raportul Lunacek. Pe 12 februarie 2014, imediat după adoptarea acestui Raport în Parlamentul European, a avut loc la Bruxelles o dezbatere. Organizator: ILGA-Europe, principalul O.N.G. al LGBT din Europa, abundent finanţat din bugetul U.E. Participanţi: reprezentanţi la vârf ai celor cinci principale partide politice europene: Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, Grupul Socialist, Partidul Popular, Verzii, European Left Party. Directoarea ILGA-Europe, Evelyne Paradis, a spus chiar textual:„Mulţumim liderilor politici europeni… Ne bucurăm că egalitatea LGBTI e preluată pe agenda tuturor celor mai mari partide europene, care reprezintă largul spectru politic de la dreapta la stânga”[11].

Nu vi se pare suspectă această unanimitate a întregii clase politice, indiferent de ideologia fiecărui partid, când e vorba de pan-ideologia homosexualistă şi revoluţia sexuală? (E drept că dreapta conservatoare lipseşte din acest peisaj al pan-intimidării corecte politic – dar cine mai stă să observe?).

Asistăm. aşadar, la instaurarea dictaturii anomiei social-morale de către noii „iacobini” ai unei corectitudini politice paranoice. Nu mai contează protestele milioanelor de cetăţeni, nici campaniile, petiţiile, fundamentele legitimităţii democratice a guvernelor occidentale şi instituţiilor europene. Tuturor, Parlamentul European – prima instituţie post-democratică supranaţională – le bagă în gură pumnul monolitic al unui mânărit „consens” al întregului spectru politic.

În Raportul Lunacek avem proba concretă că voinţa de putere (Big Brother al lui Orwell) şi credinţa în libido (Our Freud al lui Huxley) nu doar că nu se exclud reciproc, ci coexistă şi chiar fuzionează. E ceea ce s-a întâmplat efectiv la votul din P.E. – şi se poate întâmpla şi la Raportul Zuber.

*

Dar cum s-a ajuns aici? Cum s-a sărit de la Marx la Marcuse şi, de acolo, la dictatura C.P. de azi? Care au fost paşii acestui traseu incredibil, până s-a ajuns ca perversiunea să fie impusă politic ca un comportament privilegiat?

Ca să răspundem, vom face o incursiune în istoria acestei ideologii, pentru a dovedi, fără umbră de îndoială, oricui este de bună-credinţă, evidenta ei continuitate şi coerenţă de-a lungul ultimului secol.

Îl vom evoca pe mentorul lui Huxley, Bertrand Russell, şi uluitoarea sa carte „Practica şi teoria bolşevismului”, bazată pe vizita făcută de acesta în Rusia curând după Revoluţia din 1917 şi discuţiile cu liderii ei, Lenin şi Troţki. În ea, Russell expunea, încă din 1920, liniile programului ce avea să fie aplicat la scară planetară în secolul XX: Marxism freudian (=Corectitudine Politică) în Vest, Bolşevism în Est.

Vom vedea de unde s-a inspirat şi ce carieră a făcut acest program în deceniile ce au urmat, începând cu Georg Lukacs şi Şcoala de la Frankfurt, şi ajungând la dictatura Corecţiei Politice (C.P.) care azi ne este impusă de acolo de unde Russell a prevăzut.

Vom demonstra ceea ce puţini au curaj să spună azi: că împăratul e gol. Că Political Correctness nu e decât Freudo-Marxism Cultural, grefat pe neoliberalism.

Poate sunt date istorice mai greu de asimilat. Şi poate veţi întreba: ce relevanţă au toate astea pentru familia mea?

Poate nu una directă. Dar ea există la nivelul clasei politice, în războiul manipulării, acolo unde se luptă propaganda cu adevărul, în falsele argumente care prevalează în dezbaterile celor ce fac legea. Poate reprezentantul dumneavoastră Iulian Capsali, atunci când va ajunge – şi trebuie să ajungă – să pledeze cauza familiilor române în Parlamentul European, va avea un argument în plus pentru a contracara confuziile şi distorsiunile propagate fără jenă de doamna Lunacek şi adepţii ei.

Această „muniţie” nu vă ajută dacă nu sunteţi în tranşee, în linia întâi. Dar pe cei care sunt – poate că da.

Şi, poate din această sumară istorie a ideilor, vor înţelege şi apologeţii români ai C.P., autoerijaţi în „custozi” şi administratori ai noii Revoluţii Culturale Corecte Politic, că atunci când impun liberalizarea avortului, drepturile „minorităţilor sexuale” sau „LunaNymphomaniac” la Muzeul Ţăranului Român[12] nu fac decât să aplice vechi teze Neo-Marxiste. Poate vor înţelege şi partidele care s-au perindat la guvernare că distrugând Muzeul Ţăranului Român, „demantelând sistematic forţa lui simbolică”[13]prin otrăvire cu acţiuni de C.P., dovedesc că au schimbat doar generaţia de lideri, nu şi ideologia marxistă. Că degeaba nu mai sunt comuniste în plan economic dacă susţin Marxismul Cultural.

Şi poate va înţelege şi o clasă politică antinaţională şi anticreştină că e timpul schimbării. Domnilor politicieni, nu mai vrem Marxism, nici măcar Cultural. Nici „tehnocraţi ai jafului” şi ai urii de neam. Ţuţea şi Eliade aveau dreptate[14]. Vrem să alegem conducători care dovedesc că-L iubesc pe Hristos, iubesc Biserica şi această ţară. Nu vrem s-o preschimbăm în Sodoma. Mai bine vă schimbăm pe voi.