CORECTITUDINEA POLITICĂ – METASTAZĂ A MARXISMULUI CULTURAL. HUXLEY + ORWELL = LUNACEK

Trădarea elitelor

„Teribilă e singurătatea popoarelor trădate de elitele lor!”, spune într-un interviu Profesorul Ilie Bădescu[1]. Şi continuă, citându-l pe Iezechiil: „Oile Mele s-au risipit din lipsă de păstor… Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”.

Fără îndoială, prorocul veterotestamentar se referea la lipsa unui păstor spiritual care să întoarcă poporul la Dumnezeu. Cuvintele lui aveau sens mesianic. Dar ele sunt valabile şi azi, în general, inclusiv pentru cei ce au răspunderea de a conduce un popor pe drumul său prin istorie…

Rolul acesta revine elitelor. Desigur, pentru a ierarhiza corect, adevărata elită a unui popor sunt în primul rând sfinţii, martirii, marii duhovnici. După ei ar trebui să urmeze elitele spirituale, morale, intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai Bisericii, academicieni, clasă politică, guvernanţi, parlamentari, jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti, lideri de opinie, universitari, clerici, medici, profesori, cercetători ştiinţifici…

Da, aţi ghicit: desigur, şi printre dumneavoastră, care citiţi acum revista „Familia Ortodoxă”, se află mulţi viitori sau actuali membri ai acestor elite. Da, dragul meu cititor elev sau student, te anunţ că eşti viitoarea elită a acestei ţări! Să n-o faci de ruşine!

Elitele înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme juridice, creează şi promovează cultură, influenţează opinia publică, mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă direcţiile, îi modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi alege modele. Prin ele, un popor respiră axiologic. Ele trebuie să fie plămânii prin care el îşi trage aerul curat al valorilor autentice, sursele lui de lumină. Orientarea trebuie să le fie dictată de iubirea de Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă: domnitori ca Mihai şi Brâncoveanu, conştiinţe ca Eminescu, Paulescu sau Stăniloae, lideri ca Tudor, Horia sau Iancu, martiri ca Gafencu sau Daniil Tudor, duhovnici ca Părintele Iustin Pârvu sau Adrian Făgeţeanu. Sunt acei păstori care-şi „pun viaţa pentru oi”.

Pentru Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din fiecare domeniu (o elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins un nivel de performanţă maxim. E corect, dar trebuie adăugate componentele obligatorii ale Caracterului şi Credinţei. Fără ele, din păcate, „cei mai pregătiţi” adesea devin anti-elite, false elite, pseudo-modele, care-L trădează pe Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor părţi mai mici sau mai mari ale unei naţiuni. Atunci ea se sufocă, se îmbibă de duhoarea şi gazele îmbâcsite ale unor valori false, ideologii mincinoase, idei deşarte. Ele devin surse de poluare. În loc de păstori devin lupi. Patimile, cinismul, oportunismul, interesele, nasc motivaţii egoiste: putere, bani, sex, glorie. Apar Lenin, Stalin, Mao, Freud, Darwin, Marx. Iar când elitele trădează, poporul suferă de pe urma dezastrului sau piere.

Se va spune că un popor creştin nu este singur, întrucât Îl are pe Dumnezeu de partea sa. E adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni şi îi trimite oameni. Iar acel popor trebuie să-i recunoască drept ceea ce sunt: oameni trimişi de Dumnezeu, şi să-i susţină. Cum îi va recunoaşte? După mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele lor îi veţi cunoaşte” cf. Matei 7:16.

Dubla distopie în care trăim: fuziunea dintre „Minunata lume nouă” şi „1984”

În anul 1949, imediat după publicarea cărţii sale „1984”, George Orwell i-a trimis un exemplar lui Aldous Huxley, aşteptând verdictul autorului celeilalte anti-utopii („Minunata lume nouă”), apărută în 1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare: „E îndoielnic că, în realitate, politica cizmei puse pe faţă ar putea merge la nesfârşit”.

Într-adevăr, politica brutală a cizmei pe faţă, de tipul descris de Orwell, a încetat în 1989. Căderea comunismului a părut a-i da dreptate lui Huxley. Azi, triumful unei societăţi consumeriste cu hipermarket-uri, fast food, fast love şi Playboy pare a confirma mai curând viziunea acestuia din urmă decât pe a lui Orwell. Lumea pare a se îndrepta mai degrabă spre un model de societate hedonistă de tip capitalist, controlată prin principiul plăcerii, decât una totalitară de tip comunist, controlată prin teroare. În lumea de inspiraţie marxistă, a unui Big Brother gen Stalin sau Mao, din „1984”, oamenii sunt dominaţi prin frica de ceea ce se tem. În cea de inspiraţie freudian-darwinistă, bio-capitalisto-erotică, a unui Ford gen… Ford-comasat-cu-Freud, din „Minunata lume nouă”, ei sunt dominaţi prin dependenţa de ceea ce leplace. Nu mai e nevoie ca omul să fie urmărit şi controlat permanent prin micul ecran instalat la el în dormitor; poate fi mai eficient manipulat prin filmele, ştirile şi emisiunile de divertisment de la televizor.

Din confruntarea celor două sisteme, al doilea pare să fi ieşit definitiv învingător. În aparenţă, Ford şi Freud l-au învins pe Marx. Banii, drogul şi sexul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria”[2], „Soma” şi plăcerile „pneumatice” (în sensul personajului Lenina al lui Huxley) i-au învins pe Big Brother şi Poliţia Gândirii. Ingineria genetică rafinată a învins represiunea rudimentară. Huxley pare să fi văzut mai bine şi mai departe decât Orwell. Comunismul terorist de stat a murit, iar cei ce se mai înverşunează să vadă peste tot un complot comunist se luptă doar cu fantasma unui trecut mort şi îngropat. Capitalismul a triumfat. Punct. Trăim într-o lume guvernată de marile corporaţii transnaţionale şi de FMI, potrivit principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale „Consensului de la Washington”.[3] Dacă ceva nu merge, exclusiv acolo sunt vinovaţii.

Aşa să fie oare? Să fie oare chiar atât de simplu?

Nu cumva e mai complicat? Oare nu cumva comunismul continuă să trăiască în forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul, printr-o mutaţie genetică ce duce la o ideologie de nouă generaţie, încă şi mai virulentă? Nu cumva cele două sisteme fuzionează sub ochii noştri? Nu cumva se naşte un nou tip de totalitarism sofisticat, o „dictatură a confuziei” (Bertrand Vergely) impusă prin revoluţia sexuală, folosind vectori publici şi mijloace coercitive instituţionale de stat (sau chiar suprastatale, de exemplu Parlamentul European sau O.N.U.), dar bazate pe subversiune ideologică şi manipulare în masă? Nu cumva diferenţele între „stânga” şi „dreapta” devin de tot difuze? Nu cumva există o altă ideologie, mai cuprinzătoare, care le subsumează şi le transcende?

Credem că aşa stau lucrurile. Şi vom invoca în acest sens două exemple care se constituie în argumente: „Raportul Lunacek” şi „modelul chinez”.

Lunacek

Aşa cum se ştie, în decembrie 2013 Parlamentul European a trebuit să respingă „Raportul Estrela” (pro-avort, pro-LGBT), în urma protestelor masive ale cetăţenilor U.E. care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti Europene „One of us”, au trimis sute de mii de mesaje europarlamentarilor, cerându-le să voteze împotriva criminalei rezoluţii.

Totuşi, puternicul şi excepţional-finanţatul lobby homosexual, ce acţionează intens la nivelul instituţiilor U.E., a recidivat.

Pe 4 februarie 2014 Parlamentul European a adoptat Rezoluţia Lunacek, cu titlul „Foaia de parcurs U.E. împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”. Propusă de eurodeputata austriacă Ulrike Lunacek, activistă pro-lesbianism, membră în grupul euro-parlamentar LGBT, rezoluţia consideră în mod abuziv „drepturile pentru homosexuali” asemeni drepturilor omului universal recunoscute. Fără precedent e însă desconsiderarea de către P.E. a campaniei masive de proteste: o petiţie cu 200.000 semnături a cerut respingerea raportului, iar zeci de mii de cetăţeni, sute de ONG-uri, chiar unii membri ai P.E., şi-au exprimat dezacordul privind drepturile speciale pentru LGBT create de rezoluţie.

Ea cere ţărilor membre U.E. să-şi modifice legislaţia naţională „anti-homofobă” şi să aplice sancţiuni penale celor ce exprimă critici faţă de propaganda homosexuală (etichetate drept „crime de incitare la ură”), deschizând drumul către un nou tip de societate, în care familia e desfiinţată. Libertatea de exprimare a majorităţii e îngrădită, pedepsită ca infracţiune, vizând suprimarea oricărei opoziţii. În schimb, agenda LGBT trebuie promovată în şcoli, exprimări publice (media), întruniri şi parade ale „mândriei gay”, ca drept inerent, nesupus nici unei restricţii! Cu alte cuvinte, toţi suntem egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sunt mai egali decât alţii”. Acestei minorităţi i se dă privilegiul exclusiv al unui „mecanism de veto” legal, de care majoritatea tradiţională e lipsită. Este din nou, în mod clar, „politica cizmei puse pe faţă”. Personajul din „1984” care a enunţat-o, cinicul torţionar O’Brien, ar fi probabil mândru de discipolii săi din P.E.!

Întrucât s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela şi Lunacek, nu vom detalia aici conţinutul lor. Dar dorim să subliniem că ele depăşesc cu mult cadrul problematicii strict homosexuale. Din păcate există tendinţa generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de această problematică, de a o privi ca o chestiune minoră, marginală, confundând-o cu locul – într-adevăr, marginal din punct de vedere strict numeric – al grupului vizat. „Dă-i încolo, ce ne interesează pe noi ce fac ei?!” e replica inconştientă ce se aude mult prea frecvent. În realitate, ne interesează, deoarece tema are vaste implicaţii politico-ideologice, filosofice, religioase, antropologice, sociale, juridice, medicale.

De pildă, legalizarea aşa-zisei „căsătorii” homosexuale implică legalizarea adopţiei de copii şi a reproducerii asistate medical, deci problema filiaţiei „sociale” în locul celei naturale. Or, aşa cum arată un medic, filiaţia socială creează cadrul pentru o nouă ordine antropologică, de fapt o dez-ordine, care nu mai ţine cont de sex, ci de gen.[4]„Copilul nu e o jucărie pe care să o fabricăm când dorim, din «materiale» alese de noi”. Legalizarea „filiaţiei sociale” preconizează o lume care aminteşte puternic de cele două distopii menţionate. În ambele, filiaţia naturală dispare şi copiii sunt crescuţi de stat. De altfel, socialista Laurence Rossignol nici nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin părinţilor, ei aparţin Statului”[5] – și ne amintim că în „Manifestul comunist” al lui Marx şi Engels din 1847, în secţiunea „Principiile comunismului”, se spune: „Copiii sunt educaţi în comun, fiind eliminate bazele căsătoriei tradiţionale… dependenţa copiilor de părinţi”.[6]

Ne aflăm deci în plină utopie negativă, de tip neo-marxist. Vedem cum cele două viziuni de coşmar fuzionează sub ochii noştri.

Nu despre gay e vorba!

De fapt, paradoxal, şi aceasta este ideea pe care vreau să o transmit, în toată nebunia aceasta homosexualii nici nu contează. Nu despre ei este vorba. Ei sunt doar pretextul, instrumentul, „calul troian”. În numele lor ni se vâră pe gât o ideologie totalitară, ce merge mult dincolo de cazul lor special. La fel cum nici marxismul n-a fost cu adevărat niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie politică totalitară impusă în numele clasei muncitoare. Marii lui beneficiari n-au fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor deveniţi activişti), ci nomenclatura de partid. Tot aşa, nici beneficiarii homosexualismului nu sunt gay-ii de rând (tot aşa, cu excepţia celor ce devin activişti), ci o anume falsă elită economică, politică şi culturală, care, în numele lor şi al corectitudinii politice, deţine, sau doreşte să parvină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la una globală.

Cu titlu de exemplu al implicării elitei din sfera economică o menţionăm pe Vicky Claeys (care admite public că e co-autoarea Raportului Estrela), directoare pentru Europa a International Planned Parenthood Federation. IPPF e cel mai marebusiness mondial de avort şi contracepţie, cu profituri uriaşe din promovarea acestei agende (filiala IPPF din România e Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – SECS)[7]. Finanţarea din partea unor asemenea corporaţii, ca şi a Comisiei Europene şi altor organizaţii supranaţionale, explică enorma forţă şi influenţă a „Internaţionalei LGBT-iste” şi a grupurilor ei de presiune şi lobby.

Trebuie aici clarificată o confuzie frecvent întâlnită: homosexualismul este oideologie, care nu e totuna cu homosexualitatea în sine. Cei mai mulţi homosexualişti nu sunt homosexuali. E un sistem politico-ideologic promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de afaceri sau media, care nu sunt ei înşişi gay, dar care profită (politic, profesional, financiar) din susţinerea acestui curent.

Homosexualismul ca utopie milenaristă

Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul radical şi strănepoată a marxismului”[8].

În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev[9], ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci e transpusă în planul sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice, acum vizează o utopie sexuală.

Oricât v-ar suna de bizar şi incredibil – deoarece pentru bunul-simţ chiar este aberant –, completa liberalizare sexuală este utopic văzută ca un panaceu al tuturor relelor sociale. Năzuinţa profundă a omului după iubire şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi promiscuitate, care sunt idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei. Se postulează o nouă (deşi nu chiar atât de nouă, ci altfel legitimată) formă de milenarism: un alt „rai pământesc”, în care hoarde de Adami şi Eve, cuplați liber, multiplu şi aleatoriu, zburdă neîngrădiţi printre copii emancipaţi, cooperanţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi „gata pervertiţi” de la grădiniţă şi din şcoală) pentru toate poftele pedofile ale unor adulţi pentru care desfrânarea e sinonimă cu „fericirea”. Şi asta (ca în visele olandezilor Gert Hekma sau Martijn Uittenbogaard![10]) fără nici un risc al vreunei pedepse, cenzuri sau restricţii din partea unei instanţe critice, juridice sau morale, fără nici o răspundere sau obligaţie – morală, legală sau familială, maternă sau paternă. O viaţă complet iresponsabilă, dusă exclusiv după principiul infantil al plăcerii satisfăcute nelimitat. Este „Minunata lume nouă” a lui Huxley, pentru implementarea căreia sunt folosite şi metode tip „1984”, dar (deocamdată) încă soft. Aşadar, imposibila şi totuşi reala fuziune între cele două distopii ale lui Huxley şi Orwell! Iar proliferarea fără limite a pornografiei, atât de pertinent analizată de Virgiliu Gheorghe[11], este o parte esenţială din arsenalul acestei ideologii.

Scopul nu este o simplă reformă, ci o revoluţie totală: nu este – şi nici n-a fost vreodată vorba – despre „drepturi egale” pentru gay, ci despre mult mai mult: deconstruirea tuturor conceptelor întemeietoare ale lumii noastre, rescrierea şi transformarea din temelii a întregii ordini sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori, începând cu familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi morala creştină, tradiţia şi naţiunea. O completă reordonare a civilizaţiei, pe baza materialismului şi senzualismului nelimitat. Aşa cum proclama „Manifestul Frontului de Eliberare Gay” încă din 1971[12], „trebuie eradicate toate stereotipurile unei societăţi sexiste, începând cu familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li se impun false convingeri religioase şi morale”. Abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu toţii”. „Adevărata libertate” e văzută ca o „eliberare din robia biologiei, a reproducerii şi a sarcinii”, cea a unui stil de viaţă complet liberalizat şi poligam, emancipat şi iresponsabil, în care fidelitatea şi dragostea jertfelnică sunt „clişee depăşite” şi retrograde.

Comunismul – o postmodernitate clandestină

Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs: capitolul II.4, „Familia monogamă”, din „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” de Friedrich Engels: „Prima opoziţie de clasă care a apărut în istorie a coincis cu antagonismul dintre bărbat şi femeie în căsătoria monogamă”[1].

Surpriză? Credeam că am scăpat de marxism şi când colo el revine, reşapat şi vioi, pe uşa din… (scuzaţi!) dos! Un marxism impus agresiv chiar de societatea capitalistă pe care a combătut-o!

La fel ca şi „Manifestul comunist”, „Manifestul Eliberării Gay” îndeamnă să scuturăm „lanţurile heterosexismului, tirania rolurilor de gen tradiţionale”, şi să trăim „plenar” într-o „nouă democraţie sexuală” din care „ruşinea şi vinovăţia erotică vor fi alungate”. Adică „toată lumea să fie cu toată lumea, nimeni să nu aibă nici o pretenţie sau obligaţie faţă de nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi”[2]. Aceasta este esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta volatilitate morală şi hedonismul total, nicidecum „drepturile egale”. De altfel şi pretenţia „egalităţii” – anticipează cu mult temei Hillary White – va fi abandonată, odată ce-şi va fi încheiat rolul propagandistic în etapa actuală.

Aşadar, vedem că versiunea homosexualistă a visului marxist nu este un biet moft marginal, ci un curent pe cât de nefast pe atât de central în gândirea occidentală modernă, având o propensiune esenţialmente politico-ideologică. Vom vedea în partea a doua a acestui studiu afinităţile profunde dintre homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi exponenţi de frunte ai neomarxismului precum Herbert Marcuse. Vom explora şi congruenţa lor cu neoliberalismul, precum şi o ilustrare spectaculoasă a fuziunii marxismului cu capitalismul în cazul „modelului” chinez.

Deocamdată închei cu observaţia că eşecul comunismului a fost, cum spuneam, doar aparent, căci comunismul şi-a atins totuşi multe scopuri. De pildă, unul din ele a fost abolirea monarhiei în ţări precum Rusia sau România.

De aceea văd comunismul nu doar ca o „modernitate eşuată”, cum pe bună dreptate îl numeşte Radu Preda, ci şi ca o modernitate impregnată clandestin şi deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Comunismul nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta sa cea mai virulentă, aşa cum vom vedea, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, cu care a fuzionat până la a nu mai putea fi distins de el.

Dacă totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil eşec, el a fost că (din fericire) a eşuat în eforturile uriaşe făcute pentru a-şi atinge realul său scop ultim: distrugerea Bisericii şi eradicarea credinţei creştine. Adevăratul eşec al comunismului a constat în triumful lui Hristos – deşi cu un uriaş preţ de suferinţă, plătit în cea mai mare parte de martirii din închisori.

Şi tot aşa va fi mereu, până la Parusie.

(va urma)

---