-se iau două grupuri de indivizi și li se aplică un test pe calculator;
-unui grup i se aplică testul corect, răspunsurile corecte și greșite sunt evidențiate la bifarea răspunsului;
-celuilalt grup i se aplică testul aleatoriu, rezultatele neținând cont de vreo regulă anume, astfel gradul de frustrare a indivizilor crește pe măsură ce avansează testul, aceștia neputând identifica o regulă anume în testul respectiv;
-în etapa a doua, celor două grupuri le este prezentat un ecran perfect alb;
-întrebați dacă identifică forme pe ecranul alb, primul grup (cel căruia i-a fost aplicat corect testul) a răspuns în proporție de 100% „nu”, al doilea grup (frustrații) a răspuns în totalitate că identifică diferite forme.
Concluzia experimentului a fost că omul, în momentul în care îi lipsește controlul sau nu poate să-și explice ceva, inventează. Mintea umană e incapabilă să lase lucrurile neexplicate în vreun fel. Așa apare mecanismul prin care ia naștere credința și tot așa putem explica mecanismul mental ce identifică conspirații, chiar atunci când ceea ce vezi e realitatea pură.
Ultima boacănă a marilor finanțiști din 2008 a dat naștere la tot atâtea conspirații câte credite ipotecare din SUA au fost acordate pe ochi frumoși și optimism vecin cu schizofrenia. Lăcomia, ca rezultantă a piramidei nevoilor de mai mult, a fost tot timpul ecranul gol ce stătea în fața ochilor celor frustrați. Frustrați că: nu mai aveau bani de rate la credite, nu mai aveau case, loc de muncă, certitudinea zilei de mâine, în definitiv, nu mai aveau control asupra propriei vieți sau măcar aparența acestuia.
Lăcomia purta guler alb la Lehman Brothers în birouri și, aceeași lăcomie, stătea la cozi la credite cu oamenii de rând pentru lucruri ce nu și le permiteau. O casă, de la dezvoltator până la cel ce se muta în ea, își sporea valoarea fără nicio îmbunătățire.
Toți americanii se credeau afaceriști, pentru simplu fapt că imediat după ce semnau actele de vânzare-cumpărare, prețul imobilului era deja mai mare cu 10-15% în mintea lor. Și-n mintea bancherilor se petrecea aceeași mutație inflaționistă a imobilului.
Derivativele folosite pe post de hedging de cele mai multe bănci expuse pe piața imobiliară erau măsura prin care se putea contabiliza foamea de mai mult a managerilor, dar și a acționarilor, pentru că presiunea venea, în primul rând, de la aceștia spre obșinerea de profituri tot mai mari. Ca bancă de investiții, odată intrată pe o piață, știi că jocul e la sumă nulă, ca tu să câștigi, contrapartida ta trebuie să piardă. Și totul e ok atâta timp cât tu câștigi, iar ca să nu fii ăla ce anulează câștigul te asiguri din zece părți că la trasul liniei nu ești sub ea. Așa că, te duci pe alte piețe și pariezi împotriva poziției deținute de tine pe piața inițială, nu aceeași miză că la un moment dat, tu fiind un elefant, nu găsești un rinocer pe măsură. Și după aceasta fugi pe altă piață sau pe aceeași piață, dar pe alt produs, și tot așa, până te asiguri că nu pierzi din poziția inițială. Același lucru face și contrapartida ta. Și uite-așa se crează o bulă a pariurilor și acoperirea împotriva pierderilor se sparge în capul celor mulți neasigurați în nici un fel. Unii, cum e Goldman Sachs s-au prins că e o bulă și-au ieșit, alții, precum Lehman, RBS, au stat până la capăt și-au plătit, mai puțin RBS.
Dacă Bush junior s-a apucat și le-a dat bani gratis băncilor, după ce acestea o comiseseră, fără să le impună vreo obligație de restituire, atunci de ce să nu-și dea managerii prime? Banii intrați în conturile băncilor nu erau împrumuturi, nu erau aport la capital, erau donații ale statului destinate acoperirii unor găuri. După ce-au acoperit găurile din situațiile financiare le-au acoperit și pe cele din buzunarele lor, de vreme ce n-au avut vreo restricție în acest sens. Nu e conspirație, e doar lăcomie, prostie și nesimțire.
Tot acest mecanism ce pare pus la punct la întâlnirile de tipul grupului Bilderberg nu e altceva decât demonstrația că în economie 1+1 nu face întotdeauna doi. Un salariu ce se încadra la credit plus unul ce aproape se încadra făceau de cele mai multe ori, în primă fază, două credite acordate, după care, dacă salariul mai mic nu-și plătea rata, cele două credite deveneau unul în derulare și unul neperformant. Mai departe, creditul rămas prelua o parte din costul celui neperformant prin comisioane și devenea la rându-i neperformant prin creșterea neprevăzută. Și uite-așa, două salarii duceau la două credite și, în final, la o pierdere pentru bancă și două case în curs de evacuare, dacă erau credite imobiliare. Din acest motiv, păpușarii din spatele păpușarilor există de cele mai multe ori doar în mintea celor evacuați.
Zeitgeist e până acum monumentul falusoidal închinat celor ce doresc să trăiască într-o lume fără bancheri și conspirațiile lor. Câte un hipiot întârziat apare la finalul acestei capodopere și ne explică despre deșertăciunea unei economii pe bază de bani și cum ar trebui să ne orientăm spre una pe bază de resurse. În mintea acestui guru, lumea-ntreagă ar trebui să fugă cu câte-o bucată de minereu de fier, un sac de cărbuni, unul de fasole și trei de cartofi pentru a achiziționa IPhone 5. Sau, dacă așa e mai complicat, să transfomăm sau să construim peste tot fabrici de IPhoane, s-ajungă la toți. Ce n-am înțeles din film e cine va mai mătura strada, vidanja Vama Veche, prinde câinii de pe străzi, de vreme ce toți fi-vom o mare încolonată spre împărțirea echidistantă a resurselor. Nu-i bai, că nici acum nu prinde nimeni câinii, iar de vidanjat Vama, nu-i nevoie. Cine va face împărțirea pe căprării, dacă totă lumea va vrea ca resursă – șefia?! De fapt, nu știu dacă toată lumea, dar românii sigur, că toți se vor șefi și cred că au resurse nebănuite în acest sens.
Lumea va crede întotdeauna în conspirații, e în natura noastră. Mâine vom auzi că Merkel nu e mai e fiica din eprubetă a lui Hitler, ci direct a unui Rotschild, deci ea cu Hitler sunt frați; Obama e Antihristul ce va duce lumea într-un Armaghedon cu extratereștrii care acum stau cuminți în Congresul American deghizați în amibe votante; lui Gâdea a început să-i crească creier, iar Ponta s-a înroșit de rușine.
Autor: George Sofian
Sursa: Analize economice