Comunismul, crimele şi criminalii

Anumite crime nu se pot prescrie niciodată. Sunt fapte pe care societatea nu are dreptul să le uite sau să le ierte. Orori pentru care trecerea timpului nu poate deveni motiv de clemenţă. Torţionarul Alexandru Vişinescu, ultimul comandant al penitenciarului de la Râmnicu-Sarat, are 88 de ani. Câte zile i-au mai rămas de trăit, ar trebui să şi le petreacă după gratii. Vârsta înaintată nu l-a salvat de la pedeapsă pe Klaus Barbie, “măcelarul din Lyon”. Rudolf Hess (personaj de cu totul alt calibru) a murit la 93 de ani, după aproape jumătate de secol de detenţie. Societăţile cele mai democratice, cele mai grijulii cu drepturile omului, au fixat repere de intransigenţă pentru bestialitatea programatică pusă în slujba unui regim politic. Scuza “executării ordinului” – invocată acum şi de Vişinescu – a fost spulberată încă de la Nurenberg.

Nu, nu e vorba de răzbunare. Mai mult decât un simplu act de dreptate, pedepsirea marilor torţionari trebuie să fie o lecţie. Un avertisment pentru generaţiile viitoare. Un mod de a impune drept inalienabile valori fundamentale ale umanităţii. Niciun ordin, niciun crez nu-i scuză pe cei care plonjează în ultimul abis al abjectţiei. De acolo, nu mai poate exista drum înapoi.

Iată de ce mi s-a părut halucinantă propunerea de încadrare a faptelor torţionarului de la Râmnicu-Sărat drept un banal “abuz în serviciu”. Aproape la fel de halucinantă ca şi resemnarea afişată de un reprezentant al Institutului pentru Studierea Crimelor Comunismului, care proorocea că Vişinescu nu va face, probabil, nicio zi de puşcarie. Fiindcă e prea bătrân. Ni se dă, cu alte cuvinte, de înţeles că ar fi o mare victorie dacă acestui ucigaş odios i se va retrage pensia de nomenclaturist de care continuă să se bucure din partea statului român. Acelaşi stat care – prin vocea preşedintelui Băsescu – a condamnat crimele regimului comunist. Ce farsă sinistră! În ţara lui Caragiale, urâm crima, dar îi recompensăm pe criminali.

Autor: Miruna Munteanu
sursa: jurnalul.ro