Claude Karnoouh mi-a fost profesor în ultimii doi ani pe care i-am petrecut în calitate de student la Facultatea de Filosofie clujeană şi am avut onoarea&norocul ca el să accepte propunerea mea de a-mi fi coordonator în compunerea lucrării mele de licenţă: „Tragicul şi utopismul în secolele XIX şi XX”.
Pentru necunoscători, Claude Karnoouh urmăreşte realităţile culturale, sociale, politice ale Europei de Est de prin anii 1970. Preocupările lui teoretice asupra României încep în 1973, când întreprinde anchete de etnografie şi antropologie în satul Breb şi în Valea Coşăului din Maramureş. Din 1991 devine, timp de 11 ani, profesor invitat al Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Înainte, în acest timp şi după acest timp, a fost cercetător la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique – Paris, între 1968 şi 2005), a predat la Universitatea Paris X-Nanterre, Sorbona, la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INaLCO), la universităţi din: Gand (Belgia), Charlottesviile (Virginia, SUA), Urbino (Italia), „Saint Joseph” (Beirut), „Szechenyi Collegium” (Budapesta).
Dar bio(biblio)grafia sa e prea cunoscută pentru a insista eu aici pe această temă. Altceva vreau să spun înainte de a împărtăşi câteva idei din cartea pe care tocmai am primit-o şi citit-o.
Claude Karnoouh a fost profesorul care ne-a spulberat nouă, studenţilor clujeni în vârstă de 20-22 de ani, la începutul anilor ‘90, visurile pe care ni le creasem despre prosperitatea Occidentului vestic, despre prosperitatea unor culturi pe care le ştiam din mărfurile şi ambalajele extraordinare, din formaţiile muzicale care sunau foarte bine, din reclamele la fel de seducătoare şi din alte lucruri de genul acesta. Pentru noi, atunci, Occidentul era tărâmul unde curgea lapte şi miere. Am fost tare dezamăgiţi când la cursurile profesorului Karnoouh, unde speram să ni se confirme toate aceste visuri, lucrurile au luat o întorsătură radicală. Chiar revoltătoare pentru unii dintre noi… Am descoperit „fericirea paradoxală”, după titlul unei cărţi scrisă de un alt celebru scriitor francez – Gilles Lipovetsky.
Raţional, cinic, aparent rece (în discuţiile particulare am observat un altfel de om), Claude Karnoouh ne demonta picătură cu picătură aproape fiecare vis pe care ni-l formasem despre noua „epocă de aur” a capitalismului. Şi toate astea nu doar folosind argumente născute din doctrinele şi practicile politice actuale, ci şi, sau mai ales, cu argumente născute din manifestările artistice occidentale care pe noi ne sensibilizau foarte mult. Nu ştiu cât uza el de retorică şi cât de silogism pentru a ne convinge, dar multe dintre ideile lui şi-au dovedit, pe traseu, validitatea, chiar dacă nu sunt şi n-am fost pe de-a-ntregul de acord cu domnia sa.
Şi acum, cred că e cazul să revin la cadoul meu de Crăciun despre care, se-nţelege, voi vorbi deocamdată foarte sintetic (cu promisiunea că voi scrie pe această temă un eseu amplu).
„Raport asupra postcomunismului şi alte eseuri incorecte politic” este o carte care, în ciuda sensului aparent al titlului, scanează evenimentele majore care au marcat lumea între anii 2008 şi 2014. Acest aspect este vizibil în chiar primul eseu al cărţii – „Cum se fabrică un om providenţial”, scris în noiembrie 2008, eseu în care asistăm la interpretări de un altfel de gen vis-à-vis de extazul care a cuprins o mare parte a puterilor Europei când Barack Obama a câştigat alegerile prezidenţiale în SUA. Aşadar, Claude Karnoouh priveşte postcomunismul, cum e şi firesc de altfel, ca pe un fenomen cu efect global, nu ca pe un fenomen cu impact regional, relativ la zonele direct implicate. Şi, bineînţeles, lupta sa acerbă rămâne aceea împotriva neoliberalismului. Şi aici are câteva argumente care merită punctate şi trebuie să apreciez, încă o dată, darul său de a-şi argumenta poziţiile politice recurgând la artă. În acest sens, Claude Karnoouh interpretează schimbările administraţiilor publice (şi sunt sigur că nu se referă doar la prima administraţie Obama la care face referire primul eseu din carte) prin vorba prinţului Salina din „Ghepardul”: „Trebuie să schimbăm totul pentru ca lucrurile să rămână cum au fost”. Nu vi se pare o inteligentă şi, evident, o perversă strategie de manipulare a maselor? Gândiţi-vă la aparentele remanieri guvernamentale mediatizate pentru a orienta opinia publică spre o voinţă de schimbare a oamenilor în/ din funcţii, dar totul făcut astfel încât lucrurile să rămână la fel!
De asemenea, veţi găsi în acest „Raport asupra postcomunismului…” câteva exemple care pun multe semne de întrebare în ceea ce priveşte rolul liberalismului în declanşarea şi desfăşurarea crizei financiare şi economice mondiale. Mari promotori şi practicanţi ai (neo)liberalismului, acei oameni care susţin neimplicarea sau implicarea minimală a instituţiilor statului în viaţa publică şi, mai ales, privatizată, au mulţumit (atât în emisiuni televizate, cât şi în particular!) acelor reprezentanţi ai statelor europene şi americane care au subvenţionat cu sume greu de cuantificat pentru muritorii de rând marile bănci private perdante! Ce putem să înţelegem de aici?
Claude Karnoouh are răspunsul său în această carte. El este un socialist neînregimentat politic, un socialist în adevăratul sens al cuvântului. Înainte de turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din ţara noastră eu l-am întrebat… de fapt, reproduc o parte din convorbire (o convorbire lungă, purtată pe o reţea de socializare): „Domn’ profesor, cum pot să fiu socialist într-o ţară în care un guvern socialist este format din oameni care se comportă, gândesc şi lucrează împotriva socialismului?”. Am primit următorul răspuns: „Dar, Gil, nu e un guvern socialist, e un guvern (…) care se cheamă socialist… e altceva…”. Mă rog, poate cândva (cu voia domniei sale) voi publica toată discuţia, e interesantă… Cert este că avem ce învăţa de la Claude Karnoouh, chiar dacă suntem sau nu suntem socialişti. Mie îmi vine să fiu socialist doar când îl citesc pe acest gânditor, dar când ridic privirea din carte spre practicile aşa-zişilor social-democraţi din patria noastră… nu mai ştiu ce-mi vine să fac…
Probabil Karl Marx are dreptate: „Capitalismul înseamnă privatizarea beneficiilor şi socializarea pierderilor”. Şi social-democraţii noştri, din punctul meu de vedere, socializează din plin pierderile… Dar ei nu sunt social-democraţi! Asta e o altă poveste…
Autor: Gilbert Danco
Sursa: Ziarul Vaii Jiului