Acum mai bine de 40 de ani, pe când eram student în anul doi, citeam cu plăcere lucrările lui Robert Dahl despre cum funcționeză democrația Americii. Cărțile nu se mai află în posesia mea de multă vreme, dar îmi amintesc cu plăcere de precizia și eleganța argumentelor lui Dahl. Erau un antidot la teoria SDS/marxistă a unei oligarhii corporatiste ce controla America, o viziune asupra societății americane încă influentă atunci în campusurile universităților de elită, dar care, pe măsură ce revoluționarii ani ’60 s-au stins, lăsând loc anilor ’70, a început sa pară puerilă, dacă nu chiar pocăită pentru brutalitatea comunistă.
Practic, – și mă bazez aici pe Wikipedia, nu pe propria-mi memorie – Dahl susținea că America este o poliarhie, o societate pluralistă în care structuri de putere discrete, formale și informale, concurau și negociau consecințele politice. Nu era o democrație perfectă, dar era o democrație mai mult decât decentă, raportată la standardele istorice și comparative. În ziua de astăzi, ne amintim mai degrabă de analizele stângii, Elita întrețesută a Puterii a lui C. Wright Mills, seria de lucrări a lui William Domhoff ce descrie societatea americană sub mâna de fier a unui establishment WASP în mare parte răuvoitor și servitor al intereselor proprii. Sunt sigur că acele lucrări au fost scoase din uz și nu sunt deloc sigur că cineva mai vorbește astăzi despre Robert Dahl, chiar dacă a fost președinte al American Political Science Association și o figură extrem de respectată în cadrul universității Yale.
În ce măsură s-au adaptat științele politice raporturilor actuale de putere din America? Cu siguranță că nici Dahl, nici Mills sau Domhoff nu întrevedeau, în conceptualizările lor, fenomene ca acesta, în care miliardarul George Soros investește 33 milioane $ pentru a transforma moartea lui Michael Brown din Ferguson dintr-o chestiune polițienească minoră într-o cauză celebră la nivel național. Bineînțeles că povestea este ceva mai complexă de atât (Snopes îi acordă un calificativ de „parțial adevărat”); Open Society Foundation (Fundația pentru o Societate Deschisă), finanțată de Soros, a donat 33 milioane $ mai multor grupuri activiste de „la firul ierbii” din toată țara, care mai apoi au depus eforturi pentru a duce protestele la nivel național și a le menține în centrul atenției naționale. Open Society Foundation a finanțat astfel de grupuri și în trecut și, conform directorului său, fundația nu a supervizat în mod direct agitația din jurul cazului Ferguson. Dar oricine s-a întrebat cum sute de activiști profesioniști au putut dispărea din New York sau din Washington sau de aiurea pentru a rămâne cu lunile în Ferguson (nu au slujbe? cine le plătește hrana?), are acum o explicație.
33 milioane $, chiar și alocate unor grupuri cu alte interese decât Ferguson, pot plăti o grămadă de salarii, produce conținut media, organiza demonstrații etc. Un blogger a sugerat că ar fi interesant dacă oamenii ale căror afaceri au fost arse din temelii în haosul justiției sociale ce a urmat necondamnării ofițerului Darren Wilson i-ar denunța pe aceia care au donat bani pentru a menține luni de zile afacerea Micheal Brown în punctul de fierbere. Sau familia bărbatului bosniac omorât în bătaie cu ciocane pe o stradă din St. Louis pentru că era alb.
Sume relativ mici de bani pot susține organizarea și menținerea unor proteste pentru perioade mari de timp. Majoritatea oamenilor competenți politic are slujbe și responsabilități de familie și nu poate aloca mult timp activismului serios, mai ales în Ferguson, Missouri. Deci capacitatea de a plăti activiști full-time poate modifica percepția națională despre o anumită chestiune sau chiar devia direcția unei țări întregi. Așa numita revoluție Maidan din Ucraina a fost punctul culminant al multor ani de finanțare din partea guvernului SUA, a ONG-urilor sponsorizate de guvern și a grupurilor private, inclusiv a unuia important, The International Renaissance Foundation, finanțat și controlat de George Soros. Victoria Nuland, persoana delegată de administrație pentru a organiza revoluția ucrainiană, s-a lăudat acum doi ani într-un discurs că Statele Unite au cheltuit, începând cu 1990, 5 miliarde $ încercând să instaureze „democrația europeană” în Ucraina. Acesta este o cifră mare, care probabil include și niște afaceri de capitalism de cumetrie care n-au funcționat. Dar într-o țară săracă, sume relativ mici de bani pot face multe – să cumpere jurnaliști, să-i învețe pe oameni cum să monteze stații TV prin internet, să le procure echipamente și personal. Cu siguranță că Revoluția din Maidan nu ar fi avut loc fără sutele de cadre „pro-democrație” remunerate și antrenate. Reacția lui Vladimir Putin și războiul care a urmat au costat multe vieți și mult mai multe miliarde decât investiția inițială din Vest.
Dacă cineva analizează chestiunea oamenilor foarte bogați ce dețin putere enormă, nu ar fi corect să se concentreze numai pe Soros, finanțatorul cauzelor liberale de stânga în America și al unora mai neclare în restul lumii. Sheldon Adelson este finanțatorul principal al organizației United Against Nuclear Iran și al Foundation for Defense of Democracies, două think-tankuri ce generează un grad impresionant de agitație la nivel înalt împotriva diplomației și în favoarea unui atac militar împotriva Iranului. (Adelson a îndemnat la un atac nuclear al Americii asupra Iranului ca o „demonstrație” a faptului că nu glumim.) Grupurile lui Adelson contribuie la un consens cvasiunanim la nivel înalt, și anume că acțiunea militară împotriva Iranului este o opțiune perfect plauzibilă și de bun simț, ce ar putea fi dusă la bun sfârșit cu costuri mici pentru Statele Unite. Din moment ce Adelson este un finanțator important al republicanilor, precum și finanțator de think-thank-uri, acesta are o șansă bună ca politicile lui intervenționiste să fie transpunse în realitate.
Poate că nu e timpul acum să susțin o soluție diplomatică la aspirațiile nucleare ale Iranului, deși o astfel de soluție pare a fi la îndemână; nici să afirm că dacă Michael Brown s-ar fi predat sau n-ar fi încercat să atace un ofițer de poliție, ar fi fost încă în viață astăzi. Dar mă întreb ce are de spus politologia contemporană despre influența imensă a indivizilor bogați asupra sistemului politic american. Afacerile lor sunt, din ce îmi dau seama, imune la presiunea populară: majoritatea averii lui Adelson se trage din cazinourile din Macao, unde China i-a acordat un soi de monopol; Soros și-a făcut miliardele din speculații valutare. Sigur, americanii foarte bogați au exercitat dintotdeauna influență politică, dar ceea ce se întâmplă acum, se întâmplă la o cu totul altă scară. Henry Ford a publicat, în perioada lui cea mai bună, un ziar antisemit, dar presiunea din partea grupurilor evreiești și amenințările cu boicotul împotriva afacerii lui cu mașini l-au obligat să se abțină și să-și ceară scuze. Războinicul Adelson și Soros, agitatorul dreptății sociale, au puțini sau zero clienți americani și operează dincolo de astfel de constrângeri sociale și economice. (Dacă mai contează, îl găsesc pe Soros mult mai simpatic; l-am cunoscut și mi s-a părut sarcastic și fermecător, ceea ce mă îndoiesc că i se aplică lui Adelson.)
Dar America se află, într-adevăr, într-o nouă era. Mult vehiculata separare a celor 1% sau a celor 1% din 1% de restul societății nu înseamnă numai că anumiți oameni au mult mai mult case, mașini și avioane decât noi, restul; și nu înseamnă că ei pot finanța un candidat insurgent care, altfel, n-ar fi viabil (cum a fost cazul unor democrați antirăzboinici la sfârșitul anilor ’60). Ci înseamnă că aceștia posedă o putere enormă de a modifica percepții în societatea noastră, de a modela democrația mai mult decât a fost posibil până acum. Cum putem numi un astfel de sistem? Cu siguranță, conceptul de „poliarhie” al lui Robert Dahl are nevoie de o revizuire serioasă. Cine ar putea să-și asume această sarcină?
Autor: Scott McConnell
Traducere de Cristina Lee după Who Governs? – The American Conservative
Sursa: Anacronic.ro