Giganţii financiari, stat în stat, de la AIG, Merrill Lynch, Goldman Sachs, Citigroup din SUA, RBS, Lloyds în Marea Britanie, ING (Olanda) şi până la Erste şi Raiffeisen (Austria), au fost salvaţi, practic, cu banii contribuabililor.
La noi, toată clasa politică şi financiară, începând de la preşedintele Băsescu, toate guvernele, partidele parlamentare, continuând cu Banca Naţională şi tot sistemul bancar, s-a salvat pe ea şi apoi pe România, apelând, peste noapte, la ajutorul creditorilor internaţionali FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană şi apoi la împrumuturile de pe pieţele externe. Apoi a urmat creşterea TVA, de la 19% la 24%, care a întors o economie cu un deceniu în urmă şi tăierea salariilor bugetarilor. În final, asta înseamnă o factură de peste 40 ml. euro.
Acesta a fost preţul salvării macroeconomice şi a liderilor politici şi financiari în toţi aceşti cinci ani.
Dacă din punct de vedere macroeconomic am rezistat loviturilor crizei, din punct de vedere microeconomic, cei cinci ani sunt practic un dezastru. O întreagă clasă de mijloc, începând de la antreprenori, până la cei cu poziţii de middle manageri în companii, a fost trimisă la pământ. Intrarea în insolvenţă, restanţele la credite, tăierea salariilor şi apoi concedierea oamenilor, au fost singurele măsuri de apărare într-o economie unde uşile finanţării au fost trântite pese noapte, ostilă din punct de vedere administrativ, ca mediu de a-ţi desfăşura activitatea, strivită de monopolurile private, formate în pieţe unde jucătorii sunt doar din punct de vedere teoretic în concurenţă. Ca şi cum acest lucru nu ar fi fost de ajuns, toată clasa politică, haină şi lacomă, lipsită de viziune şi soluţii care să relanseze afacerile, se înfruptă şi trăieşte din această economie privată, fără să pună nimic bun în loc, decât scandal, înjurături şi o lehamite generală.
115.000 de firme au intrat în insolvenţă, dintre care, statistic, numai 2%-3% vor reveni în piaţă, credite de 30 de mld. lei au devenit neperformante, vânzările au căzut la jumătate, dacă nu, chiar mai mult, pentru zeci de mii de companii, 600.000 de locuri de muncă s-au pierdut în aceşti ani, pieţe întregi s-au prăbuşit, valoarea activelor a scăzut cu 30%-50%, iar gradul de îndatorare a unei întregi Românii, începând de la stat până la o persoană fizică, a crescut peste noapte, din creşterea cursului leu/euro sau a dobânzilor.
Dar cel mai important lucru care a secat după cinci ani de criză este energia fie a antreprenorului, a managerului sau a angajaţilor. Ironic, clasa politică pare să aibă energie în continuare, la modul în care se luptă zi de zi, public şi în subteran.
Clasa de business, sub multinaţionale şi companii mari până la o persoană fizică autorizată, nu mai are un orizont, nu mai vede ce este dincolo de ziua de mâine sau de maxim un an, fiind ocupată cu supravieţuirea zilnică, cu plata salariilor, a taxelor, cu recuperarea banilor de la clienţi sau cu înroşirea telefoanelor în căutare de comenzi.
Pentru multinaţionale şi marile companii, criza a fost câştigătoare. Beneficiind de linii de finanţare fără probleme fie de la grupul-mamă, fie de la bănci; de uşi deschise la guvern, la miniştri, la liderii politici, la FMI sau la Bruxelles; de poziţiile de monopol unde există concurenţă, dar lipseşte cu desăvârşire pentru că nici un jucător nu are interesul să ridice sabia, ceea ceea ce le-a permis majorări de preţuri, marile companii şi-au consolidat poziţia de rentier, într-o economie fragilă, pentru cel puţin un deceniu de acum înainte. Pentru restul antereprenorilor lupta pentru supravieţuire este viaţa de zi cu zi.
Nimeni nu a ştiut că vine criza peste noi, cum va arăta ea şi ce va lăsa în urmă. În toamna lui 2008, preşedintele Traian Băsescu, premierul Călin Popescu Tăriceanu şi guvernatorul BNR Mugur Isărescu spuneau: Ce treabă are România cu criza? Criza este acolo în America, la ei acasă, noi suntem o oază într-o furtună. Cu această „prognoză”, guvernul Tăriceanu şi ministrul Finanţelor Varujan Vosganian au aruncat în piaţă aproape 12 mld. lei (4 mld. euro), cât avea bugetul bani în plus. Din februarie 2009, bugetul a fost numai pe minus, iar toate guvernele au supravieţuit numai din împrumuturi.
Lipsa unei strategii de relansare economică, de soluţii pentru a opri căderea unor pieţe, de investiţii, de proiecte pentru a aduce bani în România (afacerea eolienelor a adus, într-adevar, bani în ţară, dar fără business local şi o ocupare de forţă de muncă); pe lângă toate acestea, au intervenit şi dezechilibre în sistemul energetic. În aceste condiţii, clasa de business a fost lăsată să se descurce pe cont propriu, să se omoare singură, ceea ce a făcut ca, după cinci ani, fiecare să stea continuu sub ameninţarea insolvenţei şi a falimentului.
Cu această povară la grumaz, sufocată de lipsa aerului financiar şi mânată de la spate de o administraţie haină şi lacomă, clasa de business a spus stop viitorului, stop investiţiilor, stop angajărilor. Să treacă criza, şi mai vedem. Problema este că nu ştim când trece criza. În toamna lui 2008, credeam că va ţine numai câteva săptămâni şi, poate cel mult, trei-şase luni. În 2009, am împins termenul de ieşire din criză la un an. În 2010, când s-a majorat TVA şi s-au tăiat salariile, speranţele s-au diminuat. În 2011, economia părea că dă ceva semne de viaţă. În 2012, criza politică a împins din nou economia sub apă. Acum, nici noi nu ştim dacă ieşim la suprafaţă sau continuăm să plutim în derivă.
Oricum, în numai cinci ani, s-a ras o întreagă clasă de mijloc. Şi nu numai criza a fost de vină.
Autor: Cristian Hostiuc
Sursa: Ziarul Financiar