El relatează[1], conform, că simpatiile sale proamericane au fost decisive în racolarea de către C.I.A., dar că s-a hotărât să spună adevărul despre mass-media centrală controlată […] pentru că se teme de război în Europa: „Mass-media germană şi americană încearcă să aducă războiul pentru oamenii din Europa, prin războiul cu Rusia. Acesta este un punct fără întoarcere şi am de gând să mă ridic şi să spun… că nu este corect ceea ce am făcut în trecut, pentru a manipula oamenii, pentru a face propagandă împotriva Rusiei”. Ulfkotte a spus că majoritatea jurnaliştilor din mass-media centrală din Statele Unite şi Europa sunt „aşa-numiţi neacoperiţi oficial”, care lucrează pentru o agenţie de informaţii: „Cred că este în special cazul jurnaliştilor britanici, pentru că cu ei au o relaţie mult mai strânsă. La fel au o relaţie specială cu jurnaliştii israelieni. Desigur, şi cu jurnaliştii francezi, cu jurnaliştii australienii, din Noua Zeelandă, sau din Taiwan, din alte multe ţări […]”.
Antecedente ale controlului agenţiilor secrete asupra presei – „Operaţiunea Ulfk Mockingbird”
Controlul C.I.A. asupra mass-media are o mare notorietate şi este mai bine documentat, deşi aşii genului au apărut la serviciile secrete britanice. Începând din 1948, fostul avocat de pe Wall Street, Frank Wisner, ca director al Biroului de Proiecte Speciale (transformat ulterior într-o divizie a C.I.A.), a iniţiat „Operaţiunea Mockingbird”, cu scopul de a folosi mass-media ca vehicul de propagandă pentru elita financiară. Wisner l-a numit pe Philip Graham de la „Washington Post” pentru a conduce operaţiunea şi a recruta jurnalişti. Au avut prioritate cei care au lucrat anterior pentru serviciile secrete militare în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Iniţial sub o atentă, competentă şi cuprinzătoare supervizare a coordonatorului MI-6 pe continentul nord-american,William Stephenson.
Până la începutul anilor ’50, Wisner a preluat sub control jurnalişti de renume de la „New York Times”, „Newsweek”, „C.B.S.” şi alte canale media cu acoperire globală[2]. Din 1953, operaţiunea a fost condusă de directorul C.I.A., Allen Dulles şi cuprindea aproape fiecare organizaţie mare de ştiri, inclusiv „New York Times”, revistele „Time” şi „Life”, dar şi televiziuni de ştiri, în special „C.B.S. News”, sub conducerea lui William Paley. În plus faţă de ziarele şi reţelele de ştiri de televiziune, C.I.A. a controlat şi producţia de filme de la Hollywood. Ulterior, când documente ale C.I.A. au devenit publice (accidental sau legal), s-a aflat şi de alte canale media controlate: „New York Herald Tribune”, „Saturday Evening Post”, „Scripps Howard”, „Hearst”, „Associated Press”, „United Press International”, „Sistemul de Radiodifuziune Reciprocă”, „Reuters” şi „Miami Herald”, după cum a publicat Carl Bernstein, jurnalistul care a declanşat Scandalul „Watergate”, urmat de demisia preşedintelui Richard Nixon.
Sunt dovezi stabilite oficial, care arată că reţeaua de propagandă a C.I.A. „marele Wurlitzer” – cum a numit-o Wisner -, a existat şi în 1970, când a fost dezvăluită de către „The Church Committee was the United States Senate Select Committee to Study Governmental Operations with Respect to Intelligence Activities” (Comitetul Church), precursorul Comisiei Speciale pentru Informaţii a Congresului S.U.A., condusă de senatorul democrat Frank Church. Un raport al numitei Comisii a Congresului, din 1976, menţiona: „C.I.A. cuprinde în prezent o reţea de mai multe sute de persoane străine din întreaga lume care oferă informaţii pentru C.I.A. şi uneori încearcă să influenţeze opinia publică prin utilizarea de propagandă sub acoperire. Aceste persoane furnizează accesul direct pentru C.I.A., către un număr mare de ziare zilnice sau săptămânale, către zeci de servicii de presă şi agenţii de presă, posturi de radio şi de televiziune, edituri comerciale, precum şi alte instituţii mass-media străine”.
CIA dirijează propaganda pentru un război catastrofal cu Rusia
Din mărturisirile editorialistului Udo Ulfkotte, determinate, potrivit propriilor afirmaţii, de teama de un război între Statele Unite, Europa şi Rusia, rezultă că „mass-media germană şi americană încearcă să aducă războiul pentru oamenii din Europa, prin războiul impotriva Rusiei […] Acesta este un punct fără întoarcere, şi am de gând să mă ridic şi să spun … că nu este corect ceea ce am făcut în trecut, prin manipularea oamenilor, făcând propagandă împotriva Rusiei, iar ceea ce fac colegii mei nu este deloc corect pentru că ei sunt mituiţi să tradeze nu numai poporul german, ci şi celelalte popoare din Europa. ]…] Mie îmi este foarte frică de un nou război în Europa, şi nu-mi doresc ca el să se întâmple, pentru că războiul nu vine de la sine, există întotdeauna oameni care împing spre război, iar acest lucru este facut nu numai de politicieni, ci şi de jurnalişti […] Ne-am trădat cititorii, doar pentru a împinge spre război. […] Eu nu mai doresc acest lucru. M-am săturat de această propagandă”. Un gazetar care ţine la rigorile meseriei sale, dar, în aceeaşi măsură, şi orice avizat, cât de cât, în materie de contrainformaţii şi apărare faţă de dezinformare, nu neapărat cea ridicată la nivel de artă, nu poate să nu se întrebe cât este sinceritate şi cât este manopera specială în aceste dezvăluiri.
Pentru „Russsia Today”, dezvăluirile lui Udo Ulfkotte sunt venite la momentul oportun, fiindcă oferă un foarte bun prilej de a se reitera teme bine cunoscute din arsenalul diplomaţiei de forţă. La Moscova se spune mereu că „elita conducătoare, oligarhia financiară care se află în controlul Statelor Unite, războiul este un instrument personalizat pentru centralizarea şi menţinerea puterii şi de stabilire a unei noi ordini monetare mondiale. Tot ceea ce s-a întâmplat în Ucraina a fost ca să provoace Rusia […] Rusia ştie ce se întâmplă şi se pregăteşte acum pentru un inevitabil – războiul termonuclear. Ceea ce era de neconceput cu doar doi sau trei ani în urmă, Rusia ia acum în considerare o organizare pe scară largă din punct de vedere militar şi ia în considerare un posibil prim atac împotriva N.A.T.O. şi S.U.A.”.
Din scenariu şi regie nu se putea să lipsesca şi un general, un înalt oficial al Ministerului Apărării rus, care să pună concluzia şi să dea direcţia, generalul Iury Iakubov: „În opinia mea, inamicul nostru principal este de fapt S.U.A. şi blocul Nord-Atlantic […] Rusia şi-a unit forţele de Apărare a Spaţiului Aerian cu cele terestre, pe mare şi forţele nucleare aeriene. În plus, este necesar să se conceapă condiţiile în care Rusia ar putea efectua un atac preventiv.”
Cum s-ar spune, „Quod erat demonstrandum!”.
Autor: General Br. (r) Aurel Rogojan