În februarie 1938 – aveam 14 ani ! – am intrat într-alta „era“, cea a partidului unic. S-a instituit dictatura regala cu Frontul Renasterii Nationale transformat apoi în Partidul Natiunii, simple instrumente ale regelui Carol II, cu membri de partid…în uniforme. Asasinarea primului-minstru Armand Calinescu, urmata de o medievala represiune a peste 200 de oameni, a fost semnalul iesirii din normalitate.
În vara anului 1940, dupa nici un an de la izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, frontierele României Mari au fost grav afectate. Carol II a trebuit sa abdice si puterea a trecut pentru mai putin de o jumatate de an în mâinile generalului Ion Antonescu, dar si ale altui „partid unic“, cel legionar. A urmat peste câteva luni „divortul“ generalului de Horia Sima, succesorul lui Codreanu si pentru trei ani si jumatate n-au mai existat sau n-au mai activat partide, ci doar generalul devenit maresal!
În august 1944, tara s-a bucurat, interpretând nefiresc si prea optimist rasturnarea ce a avut loc si ne-a ajutat sa înlaturam primejdia unei invazii nimicitoare, care ar fi putut duce chiar la încetarea existentei ei. În fapt, nu s-a putut evita ocupatia! Partidele istorice au putut reintra în scena, dar peste trei ani erau lichidate si s-a reintrat în „era“ partidului unic. De data aceasta, era vorba de un partid de „tip nou“, care, beneficiind de sprijinul si îndrumarea ocupantului, a fost lichidatorul celorlalte partide si al democratiei de care tara beneficiase, cu toate limitele ei, în perioada interbelica pâna la dictatura regala. Timp de patru decenii si jumatate, partidul unic a stapânit România, cetatenii ei trecând prin faze diferite de întuneric si lumina, de sperante si disperare. Ultimul deceniu s-a încheiat prin explozia din decembrie 1989.
Ca un castel de carti de joc, ceea ce paruse construit pentru vesnicie s-a prabusit si perspectivele schimbarii au parut minunate. N-a fost sa fie asa din doua motive fundamentale. Puterile „lumii libere“ nu s-au multumit sa ne ajute la redobândirea libertatii, ci de la început au cautat sa aiba un rol „colonial“, tratându-ne ca atare, ca pe niste „înapoiati“ si fara a tine seama ca ajunsesem unde eram deoarece cu o jumatate de veac mai înainte biruitorii dictaturilor fasciste acceptasera cu ipocrizie ca pe cei „eliberati“ sa-i lase sub „ocrotirea“ si deplina dominatie a dictaturii rosii. De asemenea, ceea ce le-a interesat si din pacate le intereseaza în primul rând este masura în care cetatenii lor vor avea foloase materiale si astfel… economia de piata a devenit de sens unic, iar înzestrarea noastra economica s-a tot înstrainat si nu în folosul nostru! A doua cauza am reprezentat-o noi însine! Nu ne-am comportat ca niste finlandezi sau ca niste poloni! Nu am dovedit ca ne mai iubim tara si nici nu ne-am manifestat ca cetateni patrioti si din pacate cam nu ne manifestam nici cel putin ca cetateni!
Viata politica „libera“ a renascut, dar cu alta înfatisare, mai ales daca o comparam cu începuturile ei din veacul al XIX-lea. Aceasta înfatisare rezulta mai ales din comportamentul clasei politice care s-a format, dar si al nostru, al cetatenilor. Firesc, optiunile s-au cantonat spre stânga si spre dreapta, ori spre centru, dar ele nu sunt totdeauna reale, în ceea ce îi priveste pe cei care le profeseaza! A face politica a devenit o profesiune si un scop în sine, o astfel de optiune fiind menita mai ales sa asigure celui care se implica un succes material. Convingerile ne apar deseori ca laxe si de asemenea schimbatoare. Interesul national este mai ales mult trâmbitat, dar cu mult mai putin slujit! Nu numai indivizi trec dintr-o parte în alta a esicherului, dar chiar si partide „se schimba la fata“!
Dar noi, cetatenii de rând, cum ne comportam? Fara îndoiala fiecare are înclinatii, optiuni, simpatii. Dar deziluziile nelipsind, apare la foarte multi un dezinteres si rândul abstinentilor politici creste, al celor care refuza sa se mai implice în procesele electorale. Este una dintre cauzele neîmplinirilor noastre, orice vot neexprimat fiind în paguba tuturor si a tarii în primul rând.
Desi prin originile mele vin dinspre dreapta, ma consider un om de stânga, dar sunt departe de a fi un împatimit, un sectar. De fapt, judec oamenii politici dupa comportament si inteligenta, iar unitatea mea de masura de baza este atitudinea lor fata de România. Îngrijorarile mele apar atunci când necinstea apare, direct sau indirect, ca parte a biografiei lor. Oricum, consider ca o datorie cetateneasca sa nu ma abtin, ci sa fiu prezent exercitându-mi atributiile pe care mi le confera Constitutia, votând si îndreptându-mi optiunea spre cel care îmi pare cel potrivit sau spre cei care îmi par cei mai nimeriti!
Optimist fiind pâna la exces, sunt convins ca va veni si momentul în care lucrurile se vor aseza. Când vom deveni cu totii cetateni reali, iubitori si slujitori ai acestei tari si când va avea loc si un proces de decantare, iar clasa politica va avea la temei pricepere, convingere si cinste. Atunci va exista o noua si puternica Românie!
Dan Berindei
sursa: revistacultura.ro