Evident, la fiecare câteva luni (uneori şi mai devreme), problemele pentru care se tot chinuie să găsească soluţii se schimbă.
Au fost, pe rând, salvarea instituţiilor financiare din categoria „too big to fail”, pentru care americanii nu s-au sfiit şi au aruncat pe piaţă multe mii de miliarde de dolari (peste 7.000 de miliarde doar în primele luni). Cartoful fierbinte a trecut Oceanul, iar rezultatul a fost apariţia unei alte probleme, criza datoriilor suverane (sigur, un rol esenţial l-a avut şi lipsa de discernământ a politicienilor europeni, care au îndatorat cu uşurinţă generaţiile viitoare şi habar nu au pe ce au cheltuit banii). A ajutat în mod clar şi faptul că, în Europa, probabilitatea unei acţiuni concertate între statele Uniunii Europene tindea în mod evident, spre zero.
A urmat – previzibil – ca soluţie austeritatea, politicienii vest-europeni, în frunte cu Angela Merkel, promovând în exces acest concept foarte la modă în zilele noastre. Indiferent de anvergura măsurilor de austeritate luate, efectul a fost, inevitabil, apariţia protestelor sociale, de la indignaţii din Spania şi până la anarhiştii din Marea Britanie. Săptămâna trecută, la Davos, capetele luminate s-au răzgândit încă o dată şi au găsit că principala problemă pe care o are lumea în ziua de astăzi o reprezintă revenirea economică. Iar aceasta nu se poate realiza altfel decât prin revenirea consumului. Iar de aici apare o altă problemă – şomajul. Mai ales în rândul tinerilor. Dacă oamenii nu au un loc de muncă, de unde să aibă ce să cheltuiască?
Sau, după cum spunea la Davos profesorul Peter Diamond, de la Massachusetts Institute of Technology (MIT), „o criză a şomajului, dublată de o problemă a datoriilor, nu invers”. Nu degeaba liderii UE aveau pe agenda oficală a summit-ului de la începutul acestei săptămâni crearea de locuri de muncă, alături de revenirea şi consolidarea creşterii economice, încercând să aducă în plan secund măsurile de austeritate nepopulare.
Nu în ultimul rând, pesimiştii de serviciu, precum Nouriel Roubini sau George Soros, au simţit nevoia să îşi împărtăşească oricui era dispus să asculte viziunile apocaliptice legate de euro sau evoluţia societăţii omeneşti în ansamblu.
Cu toată această mare de informaţii şi probleme din exterior se naşte o întrebare esenţială: care e cea mai mare problemă a României? Şi, mai ales, ce pârghii avem noi pentru a găsi soluţii pentru această problemă?
Nu de alta, dar niciunul dintre politicienii români nu a avut curajul lui Donald Tusk, premierul Poloniei, care a ameninţat că ţara sa nu va semna acordul privind regulile de deficit în UE dacă nu va participa la „masa cea mare” a membrilor zonei euro.
În schimb, preşedintele Băsescu se declară „liniştit” că băncile austriece nu-şi vor diminua expunerea pe România, după ce s-a întâlnit cu Andreas Treichl şi Steven van Groningen, şefii Erste Bank şi ai Raiffeisen Bank. El expedia la fel de uşor şi manifestaţiile recente, spunând că sunt „proteste fireşti, generate de măsurile luate de România”.
Există însă un lucru despre care nici preşedintele Băsescu şi nici vreun alt politician nu spun nimic. Cu circa 100.000 de căsătorii şi 200.000 de copii nou-născuţi, anul 2011, cel mai slab din acest punct de vedere între ultimii zece, confirmă cea mai mare problemă a acestei ţări. Cu locuitori tot mai puţin tentaţi să se căsătorească sau să aibă copii, cine să mai creadă în viitor? Şi, mai important, cine să tragă cu dinţii pentru a face un viitor mai bun pentru copii?
Ionut Bonoiu
sursa: forbes.ro