Ce este Lumina Învierii?
Lumina Învierii nu este altceva decât Însuşi Hristos Cel Înviat. Într-o expresie mai teologală, Lumina Pascală este chip al Învierii Domnului. Chiar Hristos se auto-defineşte ca fiind lumina vieţii:
“Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
Pe cale de consecinţă, creştinii devin şi ei lumină: „Voi sunteţi lumina lumii” spune Hristos mulţimilor care îl asculta predicând.
Acest adevăr nu este doar rostit, ci şi arătat. La Schimbarea la Faţă, Hristos se revelează ucenicilor ca fiind Lumină. „a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”.
Atât de strânsă (chiar ontologică) este această relaţie între Hristos şi Lumină, că Noul Testament are nu mai puţin de 90 de expresii la adresa Luminii. Iar Biserica a consacrat o frumoasă expresie: “Hristos se îmbracă cu Lumina ca şi cu o haină”.
Dacă încercăm o explicaţie mai apropiată de lumea ştiinţifică, ştim că lumina nu există fără o sursă de energie. În cazul de faţă, Hristos este Lumina prin care s-a făcut lumina de la începuturile lumii. “Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină !”. Şi nu vorbim doar de lumina naturală sau artificială, ci de dualitatea materie-energie pe care se fundamentează întregul Univers. Căci fotonul, se ştie, e corpuscul şi undă electromagnetică.
Astfel, Hristos devine sursa noastră de viaţă, căci numai Cel ce a Înviat ne poate învia şi pe noi. De aceea spune “fără Mine nu puteţi face nimic”. Cum am putea să înviem, fără ajutorul Celui ce este Învierea?
De aici vine şi puterea simbolica a Luminii împărţite credincioşilor în noaptea Învierii. Ea este chipul Învierii, venind să învie sufletele noastre din moartea lipsei de dragoste. Însăşi împărţirea Luminii este un act de dragoste, semnificând atât împărţirea lui Hristos către noi, cât şi dăruirea noastră, unii către alţii.
Finalmente, Lumina pascală nu este decât Dragostea-Dumnezeu, dătătoare de viaţă, de sfinţenie. Căci dragostea este lumina vieţii noastre. De aceea, Lumina pascală este o călăuză către Hristos. Aşa cum, noaptea, văzând o lumină în depărtare ne îndreptăm către ea, pentru a ajunge în loc luminat, tot aşa, Lumina din făcliile Învierii nu este decât o călăuză către Hristos-Lumina lumii, care se regăseşte în Liturghia Paştelui.
Cei ce vor cu adevărat să fie luminaţi ar face bine dacă nu s-ar grăbi către casă, ci ar rămâne la această întâlnire euharistică cu Hristos. Nu e suficient să primeşti doar Lumină şi Pască şi să pleci acasă. Grăbindu-te, ratezi întâlnirea cea mare cu Învierea.
De altfel, vom mai vorbi de cei care, grăbindu-se să meargă acasă, ratează însăşi propria lor înviere. “Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul…Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii”
Darurile Învierii
Învierea este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, pentru că fundamentează întreg creştinismul. Fără Înviere, nu există creştinism atrage atenţia Sf. Pavel. “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”.
Aşa cum lumina naturală alungă întunericul, Lumina Învierii a schimbat paradigma existenţială a întregii umanităţi, luminând calea vieţii dincolo de moarte.
Două mari daruri ne oferă Învierea: omorârea morţii şi bucuria împăcării.
Cea mai mare frică a omului, până la Hristos, era frica de moarte.Unii o mai simt şi astăzi. Motivul e unul firesc: moartea însemna un sfârşit. Dincolo de ea era nimicul din care am venit. E firesc să-ţi fie frică să te întorci în nimicul (inexistenţa) din care vii, câtă vreme existenţa are o mulţime de posibilităţi frumoase.
Ei bine, Învierea pune punct acestei temeri şi chiar morţii, pentru că ne trece dincolo de moarte, aşa cum mărturisim în Crez: “aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Hristos ne făgăduieşte că de vom crede în El nu vom mai muri, chiar dacă murim trupeşte. În Hristos, moartea nu devine decât un somn până la învierea noastră. Nici n-ar fi putut face Dumnezeu Cel iubitor de oameni, căci moartea a fost rânduită nu ca nimicire, ci oprire a răului. Prin Înviere, vedem folosul morţii-somn: ne opreşte de a săvârşi veşnic răul. În plus, tot Învierea ne oferă posibilitatea revederii celor dragi. Fără a învia (şi ei, şi noi) cum îi vom revedea?
Omorârea morţii aduce bucuria împăcării şi comuniunii cu Dumnezeu. Dacă trăim veşnic, trebuie să ne pregătim cum se cuvine. Nu putem trăi singuri, izolaţi, reci, iubind doar propriul ego. Mult mai frumos este să trăieşti bucurându-te de iubirea ce naşte comuniunea dintre noi (între noi) şi Dumnezeu. Învierea lui Hristos este o garanţie şi o invitaţie la redobândirea Raiului. Uşile Împărăteşti ale Altarelor Sfinte stau deschise toată Săptămâna Luminată pentru a simboliza chemarea către iertare şi împăcare. În popor se spune că cine moare în această Săptămână, merge direct în Rai. Este o interpretare populară, oarecum imprecisă, dar cu un sâmbure de adevăr: Hristos ne deschide Raiul pe care noi ni l-am închis.
Astfel, Hristos a Înviat şi viaţă veşnic iubitoare ne-a dat.
Ispitele care ne pândesc de Înviere.
“Viforul ispitelor” pândeşte permanent pentru a ne stinge Lumina. Dobândirea Luminii este doar o latură a vieţii duhovniceşti. Cealaltă este grija de a nu o stinge.
Primul lucru pe care îl putem face este să nu denaturăm sensul real al Sărbătorii de Înviere (valabil şi pentru toate celelalte sărbători). De ce? Pentru că fiecare sărbătoare este o treaptă de educaţie a sufletului. Dacă o denaturăm, riscăm să pierdem chiar “colacul de salvare” din “marea întunericului”.
Unii consideră că Învierea Domnului se rezumă la “ghiftuiala omului”. Masa sărbătorească din Duminica Învierii tinde să devină altarul idolatrizării pântecelui, iar agapa frăţească devine festin pantagruelic. Din fiu al Luminii, creştinul se transformă în gurmand al mielului. Măcar de ne-am sătura cu Mielul Hristos.
Apropo…“tradiţionalul” miel de Paşte nu prea are de-a face cu creştinismul, decât în sensul unei antice reminiscenţe a mielului pascal evreiesc, care preînchpuia Adevăratul Miel-Hristos ce se jertfeşte pentru noi în fiecare Liturghie. Goana după miel de astăzi nu pare decât o nouă Răstignire a Mielului, o denaturare gurmandă a sensului Jertfei Lui Hristos. Nu spun să nu mâncăm miel (deşi mulţi nu-l preferă), căci e doar un animal lăsat spre folosul omului, dar să nu cădem în patima tăierii bezmetice a multor nevinovaţi mieluşei, crezând că aşa sărbătorim ceva. Sărbătoarea nu este în farfurie, ci dincolo de ea.
De altfel, trăirea Sărbătorii este un lucru la care ar trebui să medităm mai mult. “A simţi corect sărbătoarea“ înseamnă a şti ce anume trebuie să simţi. Pregătirea pentru sărbătoare înseamnă exact definirea acestor chestiuni. Însă tumultul grijilor lumeşti de dinaintea praznicului tinde să ne “fure” chiar praznicul şi, odată cu el, bucuria lui. Să nu aşteptăm, deci, să “se întâmple ceva” ci să ieşim înaintea sărbătorii cu sufletul pregătit. Bucuria, armonia, comuniunea, înţelepciunea, lumina nu vor veni dacă nu le căutăm mai dinainte. Marea eroare este aceea că uneori credem că acestea se găsesc în “decorul” sărbătorilor (cadouri, plimbări, desfătări etc.). Ori nu acolo sunt, ci în învăţătura şi trăirea pe care ne-o aduce sărbătoarea. “Simt că nu e Paşte” e doar atunci când ai lăsat ceva să-ţi fure duhul Paştelui. Oricâte necazuri sau greutăţi ai avea, oricâte planuri, griji şi dorinţe ar fi, ele nu pot răpune sfinţenia dragostei bine zidită în suflet. Tragedia e că atunci când sfinţenia lipseşte, sărbătoarea devine doar un timp care trece apăsător, plictisitor sau inutil. Pentru a scăpa de această stare e bine să aplicăm principiul paulin al muncii: „Slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor”. Este un gând ce ne dă multă putere de a sta chiar şi la serviciu în zi de Sărbătoare, atunci când se impune. Bine ar fi să nu muncim de Sărbători (de aici practica liberelor legale) dar sunt şi sectoare care impun munca “la foc continuu”. Nici simbolurile pascale nu scapă de primejdia denaturării de sens sau chiar contestării. Lumina din candele şi făclii tinde să devină magie sau motiv de dispută. Mai nou, se găsesc şi voci care să conteste Lumina, Învierea sau chiar persoana lui Hristos. Un fel de reclamă negativă, a constatat chiar Sf. Pavel acum 2000 de ani, căci nu e un fenomen nou. Goana după audienţă, s-ar mai putea spune. În realitate, avem de-a face cu oameni slabi care neputând să conteste învăţătura lui Iisus (esenţa creştinismului), se leagă aiurea de detalii. De pildă, Lumina de la Ierusalim. Până să poată fi adusă în România, preotul o lua din candela de deasupra Sf. Altar. Prin asta, suferea vreo atingere relaţia dintre Hristos şi Lumină? Nu mai era creştinismul valabil? Nu, dimpotrivă, se punea în valoare Altarul, ca adevăratul şi actualul loc de jertfă al Domnului. De aceea, nu trebuie despărţită Lumina de la Ierusalim de sursa ei, Hristos, prezent pe fiecare Sfânt Altar. Sigur că Lumina de acolo rămâne un punct de referinţă pentru că acolo este locul unde s-a îngropat Domnul, dar să nu uităm că tot de acolo a Înviat şi lumii întregi s-a dat. Prin urmare, chiar dacă Lumina, conform opozanţilor, ar fi luată dintr-o candelă de deasupra Mormântului Sfânt, ea nu ar fi cu nimic mai prejos decât orice Lumină luată de la oricare alt Sfânt Altar, unde nu a putut ajunge Lumina din Ierusalim, pentru că deja Hristos este pe acel Sfânt Altar. Cât despre chestiunea cu fosforul alb, mă rezum la un zâmbet. Vorbim de o gândire care susţine că totul este explicabil ştiinţific. Nimic rău, dar să nu uităm că ştiinţa doar măsoară, observă, deduce şi aplică, nu întemeiază ea ceva în funcţionarea Universului, că altfel ar fi numită Dumnezeu. Ne mai întrebăm de ce unii au făcut din ştiinţa religie şi au înfiinţat Scientologia? Aşa că domnii respectivi sunt doar nişte credincioşi scientologici, aflaţi în conflict religios cu creştinismul. Ei se opun autenticităţii Luminii doar pentru că nu le place Hristos. De la aceste zone înalte, viforul denaturării coboară şi spre simboluri mai lumeşti. Tradiţionalul ou roşu (sau încondeiat) a început să lumineze Sărbătoarea în culori de clubbing’ transformându-se în ouă-discotecă galbene, verzi, albastre. Dacă roşul este culoarea sângelui Mielului Hristos, celelalte culori nu le înţeleg. Doar un supraefort de reîncreştinare m-ar face să mă gândesc la culorile curcubeului, un simbol al împăcării dintre Dumnezeu şi om. De la o vreme a apărut şi iepuraşul-cel-viril. Simbol al fertilităţii (care nu prea are legătură cu Învierea) el reuşeşte să se infiltreze în simbolistica pascală prin creştinismul apusean, ca simbol al primăverii. Istoria se repetă şi la noi, deoarece calendaristic vorbind, Învierea este asociată cu revenirea la viaţă a naturii. Iepuraşul n-ar fi devenit atât de vizibil însă dacă n-ar fi avut şi un bun potenţial de marketing. E suficient să e uităm la rafturile pline de ouă asortate cu iepuraşi de ciocolată.
Nici urările pascale nu au rămas neatinse de şablonizare. Fericirea devine caracteristica tuturor sărbătorilor care, cel puţin în urări, trebuie să fie “fericite”. Din păcate, dacă luăm în calcul că fericirea a ajuns un concept foarte personalizat, obţinem un non-sens: practic urăm cuiva să aibă Sărbătorile cum vrea el. N-ar fi însă ceva nou, omul contemporan dorind mai mult ca Dumnezeu să fie după cum vrea el, nu el după cum vrea Dumnezeu.
Dar atât cu ispitele. Venind Învierea să ne bucurăm de biruinţa noastră asupra tuturor celor rele, prin Hristos.
Fie ca sufletele noastre să se umple de Lumina sfinţeniei, mai mult decât trupurile de mâncăruri sau distracţii. Mai pe româneşte spus: “Îndopaţi-vă sufleteşte cu Lumină, nu doar trupeşte cu mâncare”
Hristos a Înviat ! Săturaţi-vă cu Mielul Hristos.
Autor: Pr. Eugen Tanasescu
Sursa: Adevarul.ro