La inceputul anilor `90, cand romanii nu cunosteau prea bine notiunea de ”economie de piata”, sindicatul de la Semanatoarea a preferat sa “moara” cu fabrica in mana decat sa accepte vanzarea catre un investitor strain.
De atunci lucrurile au mai evoluat, insa in linii mari, sindicatele lupta si acum pentru implinirea in principal a unui singur vis – salarii cat mai mari, cu orice risc.
Prin ce s-au remarcat sindicatele in ultima perioada:
1. Insista pe cresterea accelerata a salariului minim pe economie, nu conteaza daca sistemul privat poate suporta sau nu un salariu minim mai mare. Mai multe detalii aici.
2. Se opun reformarii sectorului de stat prin concedierea bugetarilor care nu isi justifica existenta, desi guvernul abia mai are bani de salarii si pensii.
3. Exista nemultumiri extreme in randul sindicatelor legate de Legea salarizarii unice, nemultumiri care se traduc simplu prin “vrem mai multi bani” si care vor culmina in 5 octombrie cu cea mai mare greva din istoria recenta a Romaniei.
Rezolvarea caruia dintre punctele de mai sus ar fi de natura sa genereze cu adevarat un progres economic? A niciunuia. In schimb, ne hranim cu temerea ca in lipsa sindicatelor, patronii vor face ce vor cu angajatii, ca ii vor plati mizerabil, ca isi vor bate joc de ei si de munca lor etc.
Ne-am gandit insa vreodata cat de mult am avut de pierdut dupa Revolutie din cauza ca lupta sindicala a fost prost inteleasa, ca sindicatele au insistat prea mult doar pe obtinerea unor salarii mai mari pentru membrii lor, ca au perceput companiile private drept inamicul public numarul unu, in loc sa devina partenerii patronilor si ai companiilor straine prezente in Romania?
In SUA a aparut o statistica extrem de interesanta legata de modul in care a evoluat economia statelor in care forta de munca este puternic sindicalizata versus statele in care sindicatele au o pozitie mai slaba, graficul mai jos, click pentru marire (sursa):
 |
Dupa cum se poate observa, intre 2003 si 2008, cresterea PIB-ului in statele cu o forta de munca puternic sindicalizata a fost de doar 9.9%, cu mult mai mica in comparatie cu cresterea de 17.3% in statele unde companiile nu sunt constranse de reprezentantii “maselor” sa ia masuri fortate de crestere a nivelului de trai.
Pe de alta parte, ne-am intrebat vreodata de ce muncitorii din tarile nordice spre exemplu, au salarii mari si un nivel de trai ridicat? Pentru ca acolo nu exista un salariu minim cu care sa se joace guvernul in functie de interese, in schimb sindicatele colaboreaza cu patronatele si agreeaza salarii minime diferite in functie de job, calificarea muncitorului, ramura industriala etc.
Repet ceea ce am spus cu ceva timp in urma – in Romania, salariul minim ar trebui sa fie zero lei, astfel incat fiecare sa primeasca atat cat merita. Iar experienta americanilor, care numai de liberalism economic nu duc lipsa, arata ca firmele, atunci cand sunt lasate in pace, genereaza mai multa bogatie decat atunci cand sunt fortate pe cale administrativa sa creasca salariile.
Ma intreb daca nu cumva in ultimii 20 de ani nu ne-ar fi fost mai bine fara sindicate.
Cristian Orgonas
sursa: khris.ro