Unii il indica pe Alan Greenspan, directorul Federal Reserve (Banca Centrala a Americii) intre 1987 si 2006, ca principalul responsabil al crizei actuale. In acei ani, economia a “galopat” intr-un ritm nemaiintalnit datorita unei serii de circumstante favorabile ca “deregularizarea” si inovatia tehnologica.
Era inevitabil faptul ca aceasta cursa nu putea dura la infinit si ca, mai devreme sau mai tarziu, vor aparea semne de oboseala. In America se voteaza la fiecare patru ani si cine guverneaza are tot interesul sa nu lase pe nimeni sa intunece un cer atat de senin. Greenspan, ca un angajat model, s-a conformat si, in momentele de incetinire, a decis sa ajute piata scazand dobanda ceruta de Banca Centrala pentru imprumuturile acordate bancilor americane. Astfel, criza nu a fost acceptata ca un eveniment natural, ci a fost voluntar amanata. Criza a venit in cele din urma, dar, evident, cu consecinte mai devastatoare.
Cineva vorbea de o economie “drogata”. Un cal de rasa bine antrenat poate sa termine o cursa intr-un minut; ajutat de substante chimice poate sa o termine in 55 de secunde si, cu o doza crescuta, chiar in 50 de secunde. Daca, insa, intr-o zi calul se prabuseste, n-ar trebui sa fie o surpriza.
Un economist a scris ca a pune la dispozitie bani cu dobanzi apropiate de zero este ca si cum ai face cadou o sticla de vodca unui copil. Sa nu ne miram daca dupa asta copilul se imbata. Inainte de a vorbi de iesirea din criza, este necesar sa ne gandim putin la efectele acestei “betii”.
Criza pe care o traim nu inseamna doar diminuarea PIB-ului. Crizei economice i s-a suprapus o criza financiara de proportii uriase. Cauzele acestui dezastru trebuie cautate in lipsa sau in precaritatea controalelor americane asupra activitatilor financiare. Unele controale care au fost introduse dupa Marea Depresiune din 1929 au fost eliminate sub efectul afirmarii politicii de “deregularizare”. Controalele nationale, chiar si in Europa, s-au dovedit inadecvate intr-o lume in continua globalizare si interconectare economica.
Toate statele s-au dovedit nepregatite in fata proliferarii instrumentelor financiare derivate, adica a titlurilor al caror pret este bazat pe valoarea de piata a altor bunuri, ca de exemplu indici bursieri, valute… entitati ce au cauzat multe caderi nervoase.
Poate ca au exagerat cei ce au numit aceste titluri “pariuri camuflate”, mai apropiate activitatii de cazino decat activitatilor financiare. Toate tarile, cand criza financiara a explodat in toata gravitatea ei si au fost obligate sa intervina, nu aveau nicio baza de date care sa le furnizeze informatii concrete asupra cresterii riscului asociat titlurilor derivate aflate in posesia bancilor nationale.
Pentru a intelege importanta partii financiare in contextul general al crizei, trebuie sa ne amintim ca au fost puse la dispozitia programului TARP – de protectie a bancilor impotriva activelor toxice – 700 de miliarde de dolari (mai mult decat PIB-ul Romaniei insumat pe ultimii cinci ani).
Sigur ca nu este moral ca Statul sa dea din banii tuturor pentru a salva acele banci care, intr-un mod atat de iresponsabil, au agravat aceasta criza, dar nu se putea face altfel. Zilnic, milioane de persoane transfera bani. O banca ia banii celui ce ordona o plata si, la randul ei, este creditata de catre banca beneficiarului cu suma transferata. Dar, daca aceasta ultima banca nu mai are incredere in prima, procesul se intrerupe. Acest lucru s-a intamplat cu mai putin de un an in urma: bancile nu mai aveau incredere una in alta. S-ar fi ajuns la colapsul sistemelor interbancare, la paralizarea economiei. Statele (toate, chiar daca in diverse forme) au fost constranse sa intervina in ajutorul bancilor si sa plateasca pagubele.
Odata “digerate” aceste pierderi putem sa incepem sa ne intrebam: cand vom iesi din criza?
sursa: capitalul.ro