Relaţiile germano americane au ajuns la cel mai tensionat moment de după război. Donald Trump este primul lider al lumii occidentale care îşi permite să puncteze fără prea multă diplomaţie excesul de zel al Germaniei. Mitul hărniciei nu mai ţine, atunci când în spiritul comerţului liber, o ţară face abuz de această libertate şi încearcă să obţină pe piaţa altui stat o poziţie dominantă prin practici înşelătoare.
Germania este acuzată că ar influenţa cursul de schimb al monedei euro, în favoarea propriilor exporturi şi că ar vinde produsele sub preţul de producţie. America nu mai este dispusă să fie pe post de piaţă de desfacere şi anunţă că va introduce taxe vamale în cazul în care Germania vinde pe piaţa americană produse la preţ de dumping. Răspunsul Berlinului a venit prompt. Doar că ne lasă la capitolul cifre, care să contrazică analiză serioasă a Americii, în ceaţă şi ne mai oferă inclus în preţ pe lângă utilaje sau wurst şi o broşurică filozofică, despre cum Germania apără comerţul liber. Ipocrizia Berlinului devine din ce în ce mai ofensivă. Armate de experţi germani cu ochelari ca fundul de borcan au intrat în luptă cu Washingtonul.
Pentru Germania miza este una existenţială. Cu cât şeful de la Casa Albă va arătă că de fapt nu capitularea din 1945 ci catapultarea Germaniei stă la baza acestei probleme, cu atât riscă Berlinul să-şi piardă faţa în ochii Europei. Copilul minune este un la un pas să fie demascat drept plagiator, iar succesul său devine din ce în ce mai îndoielnic. Dar oare ce să fi plagiat? Ceea ce preşedintele Americii acuză, este realitatea unei saga germane de natură economică, conturată în alte timpuri de exces de zel ale arienilor.
Deci sub un Goebbels şchiop şi un Hitler scund. Walter Fliess sau Gerhard Kreyssig fabulau deja prin 1943 despre înfiinţarea unei comunităţii a cărbunelui şi oţelului în Europa, care să ofere Germaniei posibilitatea de a naviga în relaţiile economice cu SUA sub un pavilion european, având la bază de facto întreaga producţie de oţel a continentului. Pentru a deghiza hegemonia germana, experţi au propus ca această ramură a industriei să fie trecută sub o autoritate comună, asigurând astfel în spiritul ideologiei fasciste o formă a capitalului monopolist. O asemenea entitate europeană ar acorda fiecărei ţări cote de producţie în realitate mai avantajoase pentru Germania decât comerţul liber.
Alţi experţi germani, precum Walter Funk sau Herbert Martini au elaborat un plan pentru o uniune monetara bazată pe cursuri de schimb fixe, care să permită Germaniei aprovizionarea cu materie primă şi alimente în Europa la preţuri stabile, iar totodată în relaţie cu SUA o monedă subapreciată. Păi cum să nu aibă Donald Trump un déjà-vu când urma să dea mâna cu Angela Merkel şi nu mai era sigur dacă îi stă un mustăcios în faţă sau doar o sfântă. Imediat după Conferinţa de la Teheran din 1943 Germania încă activă pe front, începuse să se pregătească pentru o nouă ordine europeană de după război.
Deci, indiferent cum s-ar sfârşi războiul, planurile economice ale Reichului trebuiau duse la un bun sfârşit. După încheierea războiului în spiritul deghizării nu a fost nevoie decât să se găsească doi autori voluntari, de preferinţă francezi, care să-şi asume proiectul nazist, drept proiect de pace pentru Europa de după război. Şi iată cum Jean Monet şi Robert Schuman au catapultat sub pavilion european Germania zilelor noastre. Fără îndoială acest conflict va lua amploare şi ne va arăta şi nouă la periferia continentului, care este diferenţa dintre capitulare şi catapultare. Ca una dintre o şenilă de tanc zdrobitoare şi o economie naţională est europeană oferită pe tavă.
Autor: Radu Golban
Sursa: Ziua News