Contestarea grupului dominant de intelectuali – ar trebui precizat de la început – nu vizează, de regulă, nici inteligenţa, nici cultura, nici valoarea operelor acestora. Sunt atacate, în cadrul criticii, premisele ideologice ale poziţionărilor culturale şi mai ales politice ale acestor intelectuali, locul lor dominant în cadrul câmpului cultural românesc, moralitatea şi autonomia unora dintre acţiunile şi luările lor de poziţie publice. În cauză este mai degrabă o problemă de politică şi nu una de critică literară.
Apărătorii lui Liiceanu & compania insistă însă asupra criticii literare, punând accentul pe operă şi pe soliditatea formaţiei lor intelectuale. Originea unei asemenea poziţionări se află în modelul paideic super-exigent impus de Noica, în care cunoaşterea limbilor clasice şi a germanei, ca şi o supra-estimare a filosofiei în raport cu alte domenii şi genuri, a jucat un rol determinant. Din tot grupul, numai Liiceanu (şi poate şi alţi discipoli mai puţin cunoscuţi) a urmat întocmai modelul lui Noica; cu toate acestea, raportarea super-exigentă a rămas ca o caracteristică a grupului. Chiar în cazul lui Cărtărescu, membrul cel mai puţin integrat, poziţia sa ironică faţă de Noica nu l-a împiedicat să vireze, după 1989, dinspre postmodernism spre conservatorism. Această raportare vădit culturală reprezintă scutul de apărare al grupului, cu toate că fiecare dintre membrii săi au ieşit, mai mult sau mai puţin, din ecuaţia culturală care îi defineşte şi îi ţine împreună. Exemplul cel mai bun este Liiceanu însuşi. Pentru jurnalele sale din anii 2000, el nu avea nevoie nici de latină, nici de greacă (pe care recunoaşte că le-a uitat). Aproape în aceeaşi situaţie se află Pleşu, a cărui filosofie a intervalului s-a construit – cel puţin până acum (aşteptăm interpretările la parabolele lui Iisus) – în prea mare măsură din articolele publicate în „Dilema”. Dacă Noica ar face astăzi o evaluare a activităţii foştilor săi discipoli, nota cea mai bună ar primi-o, desigur, Cărtărescu, cel care nu a fost membru al Şcolii de la Păltiniş şi nici filosof, dar a cărui operă a căpătat deja un caracter monumental, aşa cum îi plăcea lui Noica.
Este de la sine înţeles că un scriitor de 40 de ani, ca Vasile Ernu, nu poate avea opera unui scriitor de 70 de ani, ca Liiceanu. Ernu a publicat până acum trei-patru cărţi, cam cât publicase şi Liiceanu la vârsta de 40 de ani. Jurnalul de la Păltiniş a făcut epocă, dar nici Născut în URSS n-a trecut neobservată. Ce să facem? Să analizăm stilistic cele două cărţi pentru a vedea care este mai bună? Da, Jurnalul de la Păltiniş este o carte foarte bine scrisă şi acest fapt a fost remarcat, de la bun început, de către stilistul Alexandru Paleologu, spre disperarea lui Liiceanu, care dorea ca jurnalul său să fie citit în cheie etică şi politică. Cărţile lui Ernu nu impresionează prin stil, dar aceasta este, ca să spun aşa, consecinţa faptului că el scrie cu stânga.
Problema nu este însă, aşa cum am spus, de ordin literar, ci ea ţine de premisele ideologice foarte diferite ale celor doi şi, de fapt, ale grupului dominant de intelectuali faţă de contestatarii săi. Nu mă priveşte dacă Ernu are anvergura intelectuală a lui Liiceanu, căci mi se pare că nu această anvergură este miza lui Ernu. Povestea nivelului cultural, a limbilor străine şi aşa mai departe este prea românească şi reprezintă o capcană, de care şi-au dat seama, mai mult ca sigur, şi Liiceanu, şi Pleşu. Ernu are suficientă cultură pentru a spune, ca un profesionist şi nu ca un diletant, ceea ce are de spus. Nu-i trebuie mai multă, nici mai puţină. Cred că vocea lui şi a colegilor lui de la „Critic Atac” ar trebui ascultată, căci este legitimă. Spun asta chiar dacă, în prea multe aspecte, eu nu sunt de acord cu ceea ce spune această voce. (Se înţelege că l-am folosit aici pe Ernu cu titlu de exemplu. Există şi alte poziţionări, deopotrivă contestatare, ale grupului dominant de intelectuali. Sunt la fel de legitime. -De exemplu, a mea.)
Autor: Arthur Suciu