Consilierul guvernatorului BNR Adrian Vasilescu a declarat la jumătatea acestei luni într-o emisiune la Money Channel că nicio bancă nu va fi lăsată să cadă. Ceea ce a fost afirmat cu jumătate de gură de mai multe ori, acum ni se spune mai pe şleau. “Dacă s-ar fi prăbuşit bănci – sau măcar o singură bancă – atunci este limpede că bugetul ar fi trebuit să intervină pentru că în momentul de faţă, în aceste turbulenţe, România nu-şi permite să lase o bancă să se prăbuşească, şi ar fi trebuit să intervină cu bani bugetari”, a declarat domnul Vasilescu. “Dar de ce nu îşi permite să lase o bancă să se prăbuşească?”, vine firesc replica realizatorului, Radu Soviani. Răspunsul nu conţine însă argumente. “Este o regulă!”, spune reprezentantul BNR într-o primă fază. Apoi adaugă: “Asta s-a întâmplat peste tot în lume.”
Aşadar Banca Naţională, care clamează independenţa faţă de mediul politic (deducem de aici şi faţă de societatea românească), nu face decât să copieze o politică urmărită în sistemul internaţional al băncilor centrale, faţă de care nu numai că nu este independentă, dar vedem că este subordonată. Deci noi ar trebui să salvăm băncile cu capital străin cu banii contribuabililor români pentru a repara oalele sparte ale bulei creditului pe care acestea l-au inflamat la noi la jumătatea decadei trecute.
Hazardul moral este pefect, iar realizatorul emisiunii tv amintite îl pune în evidenţă în faţa domnului Vasilescu: “Şi atunci să mizăm că nicio bancă, oricâte prostii ar face, nu va pica?!”. Nedumerirea este justificată întrucât mesajul din partea BNR nu a fost niciodată aşa de clar. În primăvara anului 2009, guvernatorul instituţiei, Mugur Isărescu, chiar respingea ideea de bailout şi finanţarea directă de către stat a sectorului bancar, adică soluţia adoptată pe scară largă în SUA şi în ţările Uniunii Europene. Problema invocată şi atunci era cea a hazardului moral. “Este aici un real pericol. Această pompare de bani poate avea efecte perverse, iar hazardul moral generat poate avea rezultate incalculabile”, declara Isărescu la Forumul Financiar Central şi Sud-Est European organizat la Bucureşti în mai 2009. BNR nu dorea să fie parte într-o astfel de strategie, iar alternativa era pusă în faţă foarte clar: “Nu vrem bail-out, ci bail-in, adică implicarea investitorilor privaţi în suportarea poverilor crizei financiare şi confruntarea pieptiş a acesteia.”
La trei ani de la aceste declaraţii, privind retrospectiv, vedem că lucrurile au stat taman pe dos. BNR a permis sistemului bancar expandarea inflaţionistă a masei monetare, iar astfel pierderile care ar fi trebuit să se regăsească exclusiv în portofoliile băncilor care au umflat balonul creditării au fost împrăştiate în întreaga societate. A fost bailout-ul mascat orchestrat de BNR pentru sistemul bancar. Dacă băncile stau astăzi în picioare este pentru că noi cu toţii am plătit – prin scumpiri – nota de plată a distracţiei bancherilor din etapa de “boom”.
Problema este însă aceea că pierderile sunt într-atât de mari încât abia pot fi resorbite, iar băncile încă sunt ameninţate. De aceea, probabil, din când în când societatea românească mai este pregătită psihologic pentru a accepta ceea ce este de neacceptat: salvarea băncilor cu capital străin pe cârca unei populaţii cu venituri medii care în Occident definesc limita sărăciei.
Dacă tot pretindem că am optat pentru capitalism, ar trebui să îl adoptăm până la capăt: adică cei care iau deciziile greşite să iasă din piaţă! Chiar dacă sunt bănci! Radu Soviani pune accentul în emisiune pe responsabilitatea băncilor: “Au împrumutat inclusiv boschetari, inclusiv oameni de afaceri care s-au dovedit şi aveau premisele să fie falimentari; există şi cazuri penale cu răspundere din partea băncilor.” Domnul Vasilescu spune că problema este a crizei şi că debitorii sunt cei care s-au confruntat cu situaţii neprevăzute; au intrat în şomaj, de exemplu. Realizatorul totuşi insistă: “Au fost multe credite date aiurea.”
Este adevărul pe care BNR nu vrea să ni-l spună. Băncile care au finanţat specula imobiliară şi creditul cu buletinul pentru mărfuri din import au distrus capitalul, iar acum întreaga societate este invitată să participe la astuparea găurilor rezultate din alocarea greşită a capitalului.
Ceea ce aici zicem pe şleau, Radu Soviani ridică sub formă de întrebare pentru domnul Vasilescu: “Cine plăteşte, în final, pentru neperformanţa celor peste 700.000 de credite devenite neperformante?” Răspunsul iniţial este uluitor pentru că şi întrebarea era neprevăzută: “Păi, trebuie să plătească cineva?”. Să nu ştie oare domnul Vasilescu faptul că pierderile reale rezultate din distrugerea capitalului nu dispar pur şi simplu şi cu siguranţă cineva trebuie să le suporte?
Soluţia BNR: Să le suportăm noi toţi! “La urma urmei, o solidaritate în societatea asta trebuie să fie în condiţiile în care criza, cu toate turbulenţele pe care le-a adus, a determinat nişte schimbări radicale în societate”, vine al doilea răspuns de la domnul Vasilescu. Varianta socializării pierderilor băncilor care au finanţat specula imobiliară transpare din fraza de mai sus, însă realizatorul insistă: “Cine plăteşte în final?”. Consilierul guvernatorului ne lămureşte: “Sunt riscuri care se absorb la nivelul societăţii.” Nu sună tocmai bine şi de aceea vine şi al treilea răspuns că riscurile ar trebui resorbite şi la nivelul sistemului bancar. “La urma urmei acţionarii ar trebui să plătească”, se gândeşte mai bine domnul Vasilescu.
Ultimul răspuns e cel corect însă de trei-patru ani nu asta este ceea ce se întâmplă în piaţă, iar interlocutorul intervine prompt: acţionarii ar trebui să plătească prin falimentul băncilor dacă acestea nu ar nu ar fi ţinute artificial în viaţă cu bani de la banca centrală.
Este exact ceea ce se întâmplă! BNR este sursă de hazard moral ajutând băncile în comportamentul lor iresponsabil: prin fapta injecţiilor de lichiditate către instituţiile zombie şi prin cuvânt, dând asigurări că băncile vor fi salvate de stat, oricât de iresponsabile ar fi.
În final, o precizare. Hazardul moral nu se referă la o responsabilitate de ordin etic, la căutarea unor vinovaţi post-factum. Capitalismul prezumă că actorul economic ce a luat o decizie greşită în trecut, menţinut artificial în viaţă, o va face şi în viitor. Dispariţia acestuia este aşadar benefică – dacă nu indispensabilă – pentru economie.
La aproape patru ani de la spargerea bulei creditului şi a dezmăţului imobiliar, regăsim băncile prinzând curaj pentru a finanţa noi proiecte de mall-uri şi ansambluri rezidenţiale. Nici nu şi-au curăţat portofoliul, că o iau de capăt cu acordarea de credite în aceleaşi destinaţii. De ce? Pentru că doar asta ştiu să facă! Băncile din România nu ştiu decât să finanţeze specula imobiliară şi consumul de retail neproducător de valoare adăugată. Nu numai că nu avem de ce să le salvăm, dar dispariţia lor şi înlocuirea cu alţi actori mai responsabili, având alt model de business, ar fi benefică pentru întreaga societate pe termen lung.
sursa: curierulnational.ro