(Vezi: Gazul rusesc, fundament al înfrăţirii Europei)
Serbia, care deţine un rol cheie în cadrul reţelei de gaze South Stream, are toate şansele să achiziţioneze de la ruşi 64 de avioane SU-35 (superioare ultimei variante F-16 bloc 52/60 a americanilor), împreună cu 4-6 baterii de rachete AA cu rază lungă de acţiune S-300PMU/ S-300V4 şi noile sisteme AA Buk M2M şi Panţir S1. Totul pe baza propunerii unui împrumut rambursabil parţial dedus din taxa de tranzit a gazelor ruseşti pe un deceniu. Serbia nu a uitat rolul jucat de România în bombardarea din 1999 de către NATO a Belgradului prin punerea la dispoziţia avioanelor NATO a spaţiului său aerian, care s-a soldat cu separarea provinciei Kosovo & Mitroviţa (leagănul ortodoxiei sârbe) de Iugoslavia.
Vă reamintesc şi că pe 14 noiembrie 1918 armata sârbă a ocupat Timişoara, iar comandamentul militar sârb a preluat în administrare Banatul până în ianuarie 1919. Iar ca popor, sârbii sunt şi răzbunători, dar şi excelenţi luptători, aşa că abia aşteaptă să compenseze pierderea provinciei Kosovo prin eventuala recuperare a Banatului. De aceea, în cursul anului 2012, în baza hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, România a reînfiinţat Brigada 18 Infanterie de la Timişoara, pe structura fostei Divizii 18 Mecanizată, desfiinţată în 1999, ca pretext pentru aderarea la NATO.
Bulgaria dispune de aceleaşi MiG-29 nemodernizate de dinainte de 1989 şi a renunţat să achiziţioneze F-16 la mâna a 2-a, părând interesată şi ea de avioanele Su-35. Ca şi Bulgaria, Grecia este membru NATO şi ţară ortodoxă, având în dotarea divizionului 11 rachete AA de la Heraklion, sisteme AA ruseşti S-300 PMU1 şi TOR M1. Deci, tranzacţia e foarte posibilă, mai ales că un SU-35 costă cu 40% mai puţin decât un F-16 bloc 52/60. Iar forţele aeriene ale Rusiei care au în vedere din 2016 trecerea pe avionul din generaţia a V-a (Su-T50), nu intenţionează să introducă până atunci în dotare decât 100 de Su-35, acest avion fiind ca şi Su-30/33, unul destinat exportului.
Vă reamintesc că după capitularea forţelor armate româneşti, la 7 mai 1918 Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria) au obligat România să semneze tratatul de pace la Bucureşti, cunoscut şi ca Pacea de la Buftea-Bucureşti. Una din condiţiile tratatului prevedea că România să retrocedeze Bulgariei 3/4 din teritoriul Dobrogei, o parte din acesta fiind şi azi în componenţa Bulgariei.
Un alt moment de cotitură a avut loc pe 28 martie 2013, când din ordinul preşedintelui Vladimir Putin, Comandamentul strategic Sud al armatei ruse a început o aplicaţie aeronavală neanunţată, cu trageri de luptă şi operaţiuni de desant pe litoralul Mării Negre, după un scenariu la scară redusă, de ocupare a Dobrogei şi a capitalei României, în decurs de 4-6 ore.
(Vezi: Valentin Vasilescu: Ursul rus îşi arată muşchii la Marea Neagră)
În cursul anului 2012, în baza hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, simultan cu reînfiinţarea Brigăzii 18 Infanterie de la Timişoara a avut loc şi reînfiinţarea Brigăzii 9 Mecanizate „Mărăşeşti” de la Constanţa, pe structura fostei Divizii 9 Mecanizate, desfiinţate şi ea în 1999. Misiunea Brigăzii 9 Mecanizate fiind împiedicarea invaziei militare prin debarcarea pe litoralul Mării Negre, precum şi respingerea unei ofensive terestre din Bulgaria, pe teritoriul Dobrogei.
Numai că trăsătura de bază a armatei române a fost profilarea ei pe rezolvarea exclusivă a unei sarcini adiacente operaţiunilor militare, adică pe controlarea teritoriului deja ocupat de o armată, superioară calitativ şi cantitativ. Aceasta a fost misiunea ei în Irak şi Afganistan. Practica din Irak a dovedit că astfel de misiuni pot fi îndeplinite, la fel de bine, de companii private de mercenari. Diferenţa fiind aceea că în cazul companiilor private, SUA trebuia să plătească o sumă importantă de bani, în timp ce armata română făcea acelaşi lucru gratis.
În ceea ce priveşte capacitatea de a respinge o agresiune militară, armata română a renunţat demult să o mai abordeze, ajungând azi în aceeaşi situaţie cu cea a Republicii Mali. Pentru nivelul combativ apropiat de zero al armatei române, cea mai mare parte din vină o poartă corpul său de comandă, ireversibil virusat de nenumăraţi impostori, făcuţi generali pe baza gradului de rudenie cu familia prezidenţială şi a căror singură preocupare este aceea de a-şi da ilegal cât mai multe case din patrimoniul MApN. De altfel, am tratat pe larg acest subiect, într-un articol anterior.
(Vezi: Generalii lui Băsescu, comisarii politici din anii `50?)
Pe 18 aprilie 2013, ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Oleg Malginov, a acordat un interviu cotidianului România Liberă, în care le-a amintit românilor cât de nesigure au devenit plaiurile lor mioritice, afirmând că scutul antibalistic american de la Deveselu reprezentă, mai întâi de toate, o potenţială ameninţare pentru România. Această declaraţie l-a cam electrocutat pe Titus Corlăţean, ministrul de Externe al României. Cel cu nivelul de ambiţie al României care vizează trei zone principale din vecinătate: regiunea Extinsă a Mării Negre, Balcanii de Vest şi regiunea Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord.
După terminarea lucrărilor Consiliului NATO-Rusia, Titus Corlăţean a dat declaraţii cu privire la aşa-zise clarificări avute cu omologul său rus, Serghei Lavrov. Fără a exista o confirmare din partea rusă, referitoare la existenţa vreunei audienţe acordate de Lavrov şi nici la conţinutul discuţiilor, Corlăţean a afirmat că Lavrov personal l-a asigurat că a fost vorba de o „neînţelegere” atunci când s-a vorbit despre posibilitatea ca România să devină o ţintă a Rusiei din cauza elementelor scutului antirachetă amplasate la Deveselu.
Corlăţean pierde din vedere un lucru elementar, încurcându-se în propriile minciuni. Deoarece Lavrov nu putea să retracteze sau să interpreteze ceea ce el însuşi i-a dictat ambasadorului Malginov să declare presei. Pentru că atunci când s-a oferit să-l găzduiască, Traian Băsescu a „omis” să condiţioneze semnarea acordului, de oferirea de către SUA a unei garanţii. Anume că el nu va fi îndreptat împotriva arsenalului strategic şi al forţelor strategice ale Federaţiei Ruse. Potrivit reglementărilor internaţionale, în absenţa acestor garanţii oficiale scrise, orice obiectiv de pe teritoriul statului care a acceptat amplasarea unui sistem de arme străin, îndreptat împotriva Rusiei, poate fi supus represaliilor de tip militar, din partea acesteia. Cu scopul retragerii autorizaţiei de amplasare.
Având în vedere toate aceste evoluţii, la punctul 2 al şedinţei Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAŢ), din 5 februarie 2013, a fost prevăzută solicitarea realizării, în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), a unui plan de contingenţă pentru România. Planul de contingenţă sau de intervenţie, hotărăşte ce acţiuni concrete vor fi întreprinse în cazul unui eveniment neprevăzut ce afectează grav şi negativ România şi care depăşeşte capacitatea ei de reacţie. Acest plan este răspunsul la o agresiune militară externă şi este cerut în cazul în care există indicii temeinice că România este ameninţată real.
Planul conţine un algoritm cu rolurile fiecărui membru NATO, care acceptă să intervină în favoarea României, graficul de cooperare pe etape şi misiuni, în cazul declanşării agresiunii împotriva României. El mai prevede şi o listă completă cu echipamentul şi tehnica de luptă necesară pentru a sprijini soluţia supravieţuirii României. Nici după 3 luni, NATO n-a dat curs acestei solicitări a României, semn că nu prea e dispus nici un stat membru să facă şi altceva decât să condamne verbal o eventuală agresiune militară îndreptată împotriva acestei ţări.
autor: Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992.
sursa: romanian.ruvr.ru