Urmare a acestei configurări, avem un sistem care se constituie spre legitimare instituțională în zona minoratului și derizoriului pe care le inventează, atunci când nu există. Nu că acestea nu ar trebui ferm blocate prin zidul legislativ, însă acesta a ajuns întruchiparea unui totalitarism derivat din cel anterior. O asemenea intoxicare a mediului instituțional, care se vede redus la nimicuri, menține societatea românească actuală într-o prăpastie tot mai pronunțată. Ceea ce ar trebui să funcționeze de sus până jos, de la baza la vârful sistemului, se poate întâmplă numai prin dispoziție politică. Lupta anticorupție se vede expusă unui adevărat spectacol de artificii într-un mediu care funcționează legal, chiar dacă deseori împotriva Constituției.
Aglomerația de personaje lipsite de preocupări, știință autentică, moralitate, cunoaștere a democrațiilor altfel decât la nivel de funcționari trimiși în delegație, în Parlament, a dat curs, de-a lungul anilor, acestei situații. Lupta hegemonică pentru putere din formatul UE menține acest formal, pe care îl poate chiar, indirect, încuraja. O democrație reală în România ar crea mari probleme unor pârghii ale subordonării unor interese economico-politice, care și-au făcut fără mari probleme loc. Fără constituirea acestei democrații, drept suport al sistemului legislativ, care să fie identificabilă până la ultimul cătun, românii vor trăi într-o debilizantă anarhie controlată. Situarea deasupra legii a clasei politice, așa cum se întâmplă acum, va fi imposibilă printr-o reformă legislativă.
Ar trebui să constituie o gravă decizie ca un înalt funcționar să fie demis pentru corupție și locul să-i fie luat de o persoană aflată în anturajul acestuia. Egalitatea de șanse poate funcționa în alte condiții, nu în acestea, prin care se produce o evidentă deturnare a autorității. Profesionalismul constituit prin carierism, fraudă, narcisism, abuzuri și-a creat, în România, o aură exterminantă. Posibilitatea exercitării abuzurilor, majoritatea sub presiune legislativă, a permis constituirea unor adevărate armate care devalizează bugetul public și funcționarea organismelor statului. Reducerea prerogativelor și fermitatea câtorva dintre ele, esențiale , ar limita stresul la care este expusă societatea. Acest păienjeniș legislativ îl transformă pe orice slujitor al sistemului, și avem tot mai mulți lucrători și pensionari ai acestuia, într-un personaj cu capacități de acțiune imense. Negativul public se resimte la cote alarmante, menținând degradarea, neimplicarea formală a instituțiilor statului acolo unde este necesar. Relația românilor cu instituțiile pe care le finanțează pentru a-i proteja, spre a le simplifica existența, a ajuns un coșmar. Orice ameliorare se vede dusă într-o altă complexitate a degradării. Filosofia statului actual, prin încălcarea democrației minimale, în afara căreia nu putem vorbi despre organizare publică, este distorsionată , fiind clădită pe principiile unui autoritarism al corupției imposibil de reformat fără presiunea dezbaterilor publice.
Bagajul imens de imobilism transferat de-a lungul istoriei s-a dovedit a fi continuu o uriașă binefacere pentru impostură. Într-o asemenea societate, cum este limpede admis de oricine, nu poate exista nimic. România mai funcționează lacunar prin posibilul geniu al unor persoane, pe cale de dispariție. Înfrângerea generală a dus la constituirea unor grupuri de interese care au confiscat statul, așa cum ideologia totalitară permitea unei categorii restrânse de securiști, comuniști, să aibă sub control absolut puterea. Fără simplificarea birocrației, o responsabilizare reală, juridică a funcționarilor statului, în egală măsură cu a cetățenilor, războiul de uzură nu va avea sfârșit. Legile aplicabile, eficiente, sunt acelea care permit dezvoltarea, precum și aplicarea lor eficientă, imediată. În loc să avem un stat minimal, eficient și democratic, în care legea să fie prin ea însăși o forță, românii suportă o degenerare administrativă ca într-un regim totalitar. Astăzi, legile pot fi interpretate de oricine, în avantajul cui stă pe un scaun mai înalt.
Autor: Ioan Vieru
Sursa: Cotidianul