Ni se sugerează cu insistență că trebuie să ne mobilizăm energiile și să așteptăm vremuri mai bune. Și chiar dacă viitorul imediat nu va fi motivator, așteptarea noastră ar trebui să fie încununată de succes. Drept urmare, este necesar să ne dotăm cu răbdare și să îi lăsăm pe „salvatori” să acționeze.
Adevărul este că așteptarea a devenit un sindrom național. Iorga vorbea despre așteptarea străromânilor care scrutau orizontul sperând în revenirea însemnelor imperiale ale Romei. Mai târziu am așteptat să ne salveze americanii! După 1989 am așteptat ca Europa să ne transfere ceva din civilizația ei. Însă, de fiecare dată visul s-a spulberat și așteptarea s-a transformat într-o banală utopie.
Acest instinct al așteptării a devenit un complex psihologic ce l-a făcut pe român să devină un specialist al răbdării. Însă nu etalând o răbdare care să alimenteze sentimentul sfințeniei, ci una care a secătuit forța voinței.
Am devenit profesioniști în a căuta salvarea din exterior, ceea ce ne-a făcut să căpătăm un „complex de orfani”, așa cum constata cu un secol în urmă ilustrul Dumitru Drăghicescu.
Și ca orice copil dezmoștenit de părinți, dar „plin de speranță” în soarta sa viitoare, am devenit inerți și excesiv de așteptători, fără a reuși să corelăm acțiuni de interes comun. Lui Bolintineanu îi aparține constatarea potrivit căreia „românii sunt pentru români mai cruzi decât turcii”. Și deja nu mai avem îndoieli că nu ar avea dreptate!
Luptăm să supraviețuim fără a mai avea idealuri comune. Inevitabil, ne-am concentrat atenția spre surogate care să ne confere senzația că mai existăm ca nație. Istoria confirmă faptul că mitologia salvării și adeziunea la cauza sfântă a luptei pentru neam au consolidat o formă de pseudo-democrație ce a marcat negativ viața politică și socială autohtonă, încurajând autoritarismul mascat (al conducătorilor) și pasivitatea civică (al celor conduși).
Această combinație fatală a determinat orientarea spre formule de succes facile ce presupuneau așteptări exagerate față de omul providențial, înlocuitor de conjunctură a speranțelor neconfirmate prin intervenție externă. Ca atare, ideea „omului așteptat” ascunde speranța providențialistă a salvării prin acțiunea epocală a unei singure persoane. Dacă nu am beneficiat de suportul americanilor, ne-am identificat proprii noștri Mesia de producție românească. Ușurința cu care România a cunoscut o succesiune de regimuri autoritare (de stânga și de dreapta) este rezultanta unei tradiții construite pe mentalitatea AȘTEPTĂRII.
După secole de scrutare a orizontului nu ne-am dezvățat de ororile pasivismului și ale autoritarismului. Continuăm să cerem altora să acționeze în locul nostru și să îi tragem la răspundere pe cei cărora le-am încredințat misiunea să joace și „rolul” nostru. Ne deresponsabilizăm transformând așteptarea într-o falsă speranță ca un anestezic împotriva conștiinței colective. Iar acum așteptăm să ieșim dintr-o criză la a cărei desfășurare și amploare avem și noi parte de contribuție. Fiindcă atunci când trebuie să ne exercităm dreptul democratic la vot demonstrăm că performăm în a semna cu propria mână transformarea în umbre. Aspect în care suntem, totuși, originali. Excesiv de originali!
Ca atare, ne-am obisnuit să intrăm într-un carusel al sortii, din care AȘTEPTĂM să fim salvați de altii. Iar dacă rămânem consecventi în această traditie milenară, să nu uităm că si asteptarea are patronul ei, pe Sfântul Asteaptă! Adică exact cel care ne va binecuvânta si iesirea din criză…
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro